Învăţământul românesc, demolat sistematic
În prag de alegeri generale, sindicatele cer, iar guvernul promite şi, de nevoie, mai şi dă câte ceva. Sindicatele din învăţământ au fost primele care au încercat să profite de toamna electorală românească, fără însă ca aceasta să constituie o surpriză pentru guvernarea PSD, care se aştepta la revendicări în acest domeniu încă din vară, de la încheierea anului şcolar. Soluţia era gata pregătită, în urma negocierilor sindicatele obţinând o creştere salarială de 27%, începând cu 1 octombrie. În realitate creşterea este mai mică, pentru că guvernanţii au recurs la unele mici "inginerii financiare". Să spui una şi să faci alta a fost întotdeauna ceva obişnuit pentru conducătorii români.
Folosind şi anticul "divide et impera", guvernul a reuşit să dezamorseze rapid ceea ce părea să devină o criză. Astfel, în timp ce sindicatele "Spiru Haret", F.E.N. şi "Alma Mater" au acceptat pactul cu guvernul, F.S.L.I., condus de Aurel Cornea, a demonstrat încă o dată că ardelenii au coloană vertebrală, necedând atât de uşor compromisului şi arătând că au cuvânt. În percepţia publică, părerile asupra situaţiei profesorilor sunt împărţite: de la cei care, făcând o comparaţie cu salariile profesorilor din ţările UE, înţeleg nemulţumirea dascălilor, până la cei care se scandalizează comparându-şi propriile venituri cu salariul unui profesor cu gradul I şi cu 30 de ani vechime.
Adevărul este că problema salarizării este doar una dintre cele multe care au condus învăţământul românesc la o profundă criză de sistem. Înainte de decembrie ’89, învăţământul, ca oricare alt sector al vieţii publice din România, era atins de tarele comunismului. Totuşi, s-a văzut după 1990 că absolvenţii şcolii româneşti fac faţă cu brio concurenţei în Occident, idee ce a devenit oarecum axiomatică. Însă, treptat, această situaţie s-a schimbat în rău, iar vina îşi află originea în starea jalnică în care a ajuns învăţământul nostru. Şi nu salarizarea este cauza esenţială, pentru că niciodată în România lefurile din învăţământ nu au atins pragul decenţei. Dar, măsurile abramburiste ale tuturor guvernărilor din ultimii 15 ani au reuşit acest lucru mai mult decât lipsa banilor. Problema nu este una secundară. Toate statele importante au un învăţământ de calitate, pentru că au înţeles cum trebuie valoarea acestei investiţii în inteligenţă, o investiţie pe termen lung, ale cărei rezultate se văd mai târziu, dar sunt remarcabile. State mici, care au încercat să ţină pasul cu mai marii lumii, precum Taiwanul sau Israelul, au înţeles şi ele de mult importanţa învăţământului şi au acţionat ca atare, alocându-i procente importante din PIB.
La noi, tratat la "diverse" de către guvernanţi, sistemul de învăţământ s-a degradat continuu, alterându-se din interior, în asemenea măsură încât îi este imposibil să rupă singur cercul vicios în care a intrat. Soluţia salvatoare trebuie să însemne o acţiune hotărâtă de la nivelul instituţiilor statului. Cum fiecare pom se cunoaşte după rodul pe care îl dă, ne vom uita la produsul procesului didactic: absolvenţi de învăţământ superior din ce în ce mai slab pregătiţi. Iar cauzele trebuie căutate pe parcursul întregului ciclu al procesului de învăţământ.
Compromisuri grave pentru supravieţuire
Ca de cele mai multe ori, totul pleacă de la bani. În învăţământul de stat problema financiară nu rezidă numai în salarizare, ci şi în lipsa fondurilor şi a dotărilor în general. Ca urmare, folosindu-se de principiul autonomiei universitare, senatele universitare s-au gândit la modalităţi de a se autofinanţa. Modelul l-a constituit învăţământul superior particular, unde studenţii intrau prin concurs, dar îşi plăteau studiile. Însă, cum la români mentalitatea capitalistă prinde mai greu, curând, taxa s-a transformat într-un fel de plată pentru a trece examenele. Acesta a fost unul din motivele pentru care, deşi aveau cam aceiaşi profesori ca şi facultăţile de stat, studenţii de la "particular" erau mai slab pregătiţi faţă de colegii lor "bugetari". Celălalt motiv este că la facultăţile particulare concurau în general candidaţii respinşi la facultăţile de stat. De aceea, până la deplina acreditare a Universităţilor particulare, absolvenţii lor trebuiau să-şi dea licenţa la facultăţile de stat.
În special după ce profesorii care predau la mai multe universităţi au fost puşi să aleagă între cele bugetare şi cele particulare, nevoia de bani, de dotări şi de fonduri pentru repararea clădirilor care stăteau să se prăbuşească a dus şi la facultăţile bugetare la ideea autofinanţării, ceea ce a avut două urmări: apariţia locurilor cu taxă, care treptat au ajuns să egaleze şi uneori să depăşească numărul de locuri de la buget, şi creşterea numărului de studenţi în facultăţi, pentru a asigura scheme de personal supradimensionate, precum şi cumulul de norme pentru profesori. Urmarea inevitabilă a fost diluarea şi apoi dispariţia concursului de admitere, înlocuit cu aşa-numitul "concurs de dosare". Deja, multe facultăţi, pentru a-şi păstra studenţii, tratau mai superficial examenele de an. Când s-a renunţat şi la filtrul pe care îl constituia concursul de admitere, rezultatul s-a concretizat în generaţii din ce în ce mai numeroase, dar mai slab pregătite, de absolvenţi. Acum aproape totul se reduce la bani. Se cumpără examene, licenţe, doctorate, în unele locuri corupţia a luat proporţii înspăimântătoare. Avem oameni politici agramaţi cu studii universitare şi cu doctorate. Dumitru Sechelariu şi Nicolae Mischie sunt doar cele mai cunoscute exemple. În plus, facultăţile care pregătesc studenţi care urmează să ajungă profesori în disciplinele respective au şi handicapul că salarizarea şi condiţiile mizere din învăţământ le-au făcut prea puţin atractive pentru absolvenţii de licee. Ca urmare, exact viitorii dascăli, cei care urmează să înveţe generaţiile care vin, sunt absolvenţii de învăţământ superior cei mai slab pregătiţi. Ce produse vor ieşi din mâinile lor este simplu de bănuit. Iată aşadar locul în care cercul vicios de care vorbeam s-a închis. Trebuie adăugat că această situaţie convine de minune guvernanţilor noştri zişi "de stânga", care nu mai trebuie să bage prea adânc mâna în buzunar pentru nevoile învăţământului, şi care în plus se bucură că au scăpat de o categorie socială tradiţional protestatară, pentru că atunci când ai intrat în facultate pe bază de dosar, iar nu de concurs, când ştii că "nu prea ştii" şi când îţi plăteşti facultatea, nu ai cum să revendici nici burse mai mari, nici condiţii mai bune. Aţi mai auzit în ultimii ani de vreo grevă studenţească, care să pună guvernul pe jar, aşa cum au fost cele din 1993-1995?
Liceul - fabrică de analfabeţi
Aşadar, iată-ne cu dascăli slab pregătiţi, dar şi prost plătiţi, care încearcă să-i înveţe pe elevi. Ne mirăm că auzim de cazuri în care învăţători şi profesori cer bani şi bunuri elevilor ca să-i treacă clasa? Doar mor de foame şi în plus trebuie să-şi recupereze cumva banii cu care au făcut facultatea. Că doar nu-i pot recupera din salariul de mizerie, evident. Atunci de ce să ne mirăm că liceele scot uneori pe porţile lor absolvenţi, cu bacalaureat, dar analfabeţi? Unde este liceul interbelic, când bacalaureatul luat însemna că ai deja o cultură generală solidă? Atunci nu era o problemă lipsa examenului de admitere în facultate şi nici acum nu am avea dezastrul din învăţământul superior, chiar fără examen de admitere, dacă învăţământul mediu ar fi la nivelul corespunzător. Totuşi, examenul de admitere în facultate certifică faptul că tânărul absolvent de liceu ştie ce vrea şi că s-a pregătit în consecinţă, pe când depunerea dosarelor unui candidat la mai multe facultăţi, fără legătură una cu alta, urmată de sarabanda retragerilor (pentru cei admişi în mai multe locuri), nu poate fi decât o expresie a haosului din mintea candidatului.
Desigur că nu toţi absolvenţii de învăţământ superior sunt slab pregătiţi. Unii sunt buni şi foarte buni. Să ne punem în pielea unui astfel de candidat, care nu are însă pilele necesare pentru a ocupa un post în învăţământul superior, sau într-un institut de cercetare, pentru că, de regulă, anunţurile legate de desfăşurarea concursurilor pentru ocuparea acestor posturi se afişează în chiar ziua respectivă, eventual după ora încheierii lor. Ce alternative avem? Să dăm un concurs pentru ocuparea unui post în învăţământul mediu sau liceal. Mergem încrezători la Inspectoratul Şcolar Judeţean, unde vom constata cu tristeţe că locurile titularizabile în mediul urban sunt ca şi inexistente şi că, oricum, se ocupă după criterii greu de desluşit pentru muritorul de rând. Cauza acestei situaţii? Păi, locurile sunt gata ocupate de cei care s-au titularizat imediat după 1990 (dar nu prin concurs), sau sunt dosite de diverşi directori, pentru suplinire, contra unor beneficii, se înţelege. Mulţi dintre aceşti suplinitori de durată au reuşit să stea ani de zile în posturi din oraş şi să se titularizeze pe posturile respective, fără să dea vreun concurs în viaţa lor. Mulţi dintre ei sunt la origine ingineri, fără legătură cu învăţământul. Ei lucrează în oraşe, în timp ce oamenii cu pregătire de specialitate frământă noroaiele la ţară. Sunt destul de în vârstă, deci au vechime în muncă şi au grijă să-şi dea toate gradele didactice, care se iau în general pe bază de mese întinse, iar nu de cunoştinţe. În concluzie, au salarii mari, singura lor contribuţie la progresul învăţământului românesc fiind aceea că stau blazaţi la catedră, pentru că nu pot transmite elevilor cunoştinţe pe care ei înşişi nu le au.
Tinerii, trimişi la ţară
Deci, tânărul nostru absolvent nu poate ocupa un post în oraş. Îi rămâne varianta de a se titulariza la ţară. Aici apar însă alte probleme. Eşti obligat să faci naveta (pe care, în ciuda legii, nu ţi-o decontează nimeni), pentru că nu ţi se oferă condiţii omeneşti de locuire în localitatea respectivă. Asta înseamnă că s-a dus un sfert din salariul de debutant şi asta dacă distanţa nu e prea mare de localitatea de domiciliu. Cu ceea ce-ţi rămâne din salariu nu poţi nici măcar să-ţi închiriezi o locuinţă, nemaivorbind de a cumpăra vreuna. Aşa că nu-ţi rămâne decât să stai cu părinţii, sau să pleci la muncă în Italia.
Observând onoratul executiv "de protecţie socială" pe care îl avem, că din motive necunoscute nu se prea înghesuie tinerii profesori la ţară şi că orele le ţin pe alocuri tot suplinitori necalificaţi, s-a gândit să pornească un program de resuscitare a învăţământului rural, prin ministerul de resort şi cu ajutorul inspectoratelor şcolare judeţene (întotdeauna am avut impresia difuză că în aceste instituţii sunt o grămadă de oameni care iau bani frumoşi pentru că plimbă nişte hârtii pe care au inserat în prealabil diverse inepţii personale, pe care le prezintă cu titlul de propuneri de modernizare sau activităţi de perfecţionare). Una dintre măsuri a constat în oprirea construcţiei şi renovării unor şcoli din mediul rural, care au sub 200 de elevi şi desfiinţarea lor ca persoane juridice, astfel încât au dispărut un număr de posturi de director (iată una dintre sursele pentru mărirea salarială din octombrie). Ca urmare, profesorii diriginţi, elevii şi părinţii trebuie să facă naveta - uneori kilometri buni - până la şcoala coordonatoare, pentru orice adeverinţă, ştampilă sau semnătură necesară. Şi exemplele de acest fel ar putea continua.
O prioritate a economiei naţionale
Ăsta-i învăţământul cu care speră guvernanţii noştri că vom intra în Uniunea Europeană. A trata astfel procesul educativ reprezintă un act antinaţional şi antieuropean, înseamnă de fapt periclitarea viitorului naţiunii. Învăţământul românesc trebuie să-ţi recapete decenţa şi consistenţa, până nu este prea târziu. Bacalaureatul şi examenul de admitere în învăţământul superior trebuie să redevină serioase. Trebuie creată o structură viabilă de învăţământ privat, de toate gradele. Învăţământul rural trebuie reabilitat, pentru a putea să dea din nou valori, aşa cum se întâmpla în perioada interbelică. Şcolile trebuie să se bucure de finanţare (astfel încât să se renunţe la autofinanţarea, ilegală, - devenită obligatorie şi spoliatoare pentru părinţi, - prin fondul clasei sau al şcolii) şi de dotări corespunzătoare: manuale, calculatoare, material sportiv, terenuri, etc. (în Occident se pune mult accentul pe informatizare, dar şi pe o dezvoltare fizică armonioasă). O reformă reală trebuie să includă pregătirea şi salarizarea corespunzătoare a cadrelor didactice. Titulatura ar trebui reînnoită o dată la 4 ani, iar profesorii verificaţi anual, aşa cum se întâmplă în statele Uniunii Europene. Este inacceptabil ca un om să ocupe un post de titular pe viaţă şi să nu mai poată fi îndepărtat de acolo până la pensionare, indiferent cât de pregătit profesional şi interesat este. Accentul ar trebui pus pe procesul de educare şi de învăţare, iar nu pe nenumăratele hârtii fără importanţă, numite pompos "documente şcolare", cu care pierd în prezent timpul profesorii şi învăţătorii. Salariul trebuie să fie decent şi echitabil, pentru că nu vechimea în domeniu şi nici gradele didactice obţinute pe baze gastronomice fac diferenţa de valoare între un dascăl şi altul. Salariul ar trebui să devină, de asemenea, mai "unitar", renunţându-se la multiplele sporuri, care de multe ori nu sunt altceva decât praf aruncat de guvern în ochii cadrelor didactice. Învăţământul poate şi trebuie să redevină competitiv şi rentabil. Să ne amintim doar câţi studenţi străini veneau şi vin încă să studieze în România - veritabilă sursă de venituri pentru stat. Oare alături de dezvoltarea agriculturii, a turismului, a comerţului şi a transporturilor, a producţiei de soft, nu ar putea România viitorului să scoată bani şi din învăţământ? Oare nu ar putea deveni învăţământul "o prioritate a economiei naţionale"?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu