Prima lecţie: dai – ai!

Prima lecţie: dai – ai!
de Melania MANDAS VERGU | 25 SEPTEMBRIE 2007

„Dai 50 de euro, treci examenul”. „Îi cumperi doamnei profesoare un frigider, ai luat nota maximă”. „Cotizezi cu un milion de Crăciun, de 8 Martie, de Paşti şi la sfârşitul anului şcolar – îţi asiguri medie mare”. „Vii la mine la meditaţie, cu 70 de lei ora, treci clasa, tăntălăule!” „Vreţi să vă aprob transferul copilului? 3-5 milioane, că trebuie unşi şi inspectorii, să ne acopere”. „Dai între 500 şi 1.000 de euro – afli subiectele la rezidenţiat, ori la intrarea în magistratură”. „Pui şi tu în plic 200-300 de euro, ţi-ai cumpărat licenţa”.

Recunoaşteţi, cu siguranţă, repertoriul acesta. E hit-ul şcolii româneşti de tranziţie. Profesor, învăţător, universitar, director, inspector, îl fredonează fără ruşine. Părinţi, bunici, surori şi fraţi îi adaugă variaţiuni la care nici cu gândul nu gândeşti: o excursie în Turcia, o plasmă, un Audi, orice, numai odrasla să treacă, numai să punem mâna pe un petic de hârtie, zis diplomă.

Imnul Educaţiei e „Şpaga – de la mică, la exorbitantă”, după modelul imnului naţional – „Descurcă-te, române!”

Nicăieri nu se văd mai urât ravagiile acestui microb ca în şcoală. Ne îngrozim la unison, dar practicăm, fiecare în casa lui, acelaşi dans. Şi dacă se vede urâciunea, ce-i? Moare cineva?

Şi, în timp ce-i vorbeşte clasei despre cât de important este pentru fiinţa umană să fie integră, dreaptă, cinstită, doamna învăţătoare, doamna profesoară, primeşte de la Gigel mielul de Paşte şi plicul cu bani, atunci când nu-l cere direct. Gigel ştie că dna învăţătoare spune poveşti de adormit copiii, fiindcă el a învăţat deja cea mai importantă lecţie, chiar de la şcoală: dai – ai, nu dai – mai stai!

Nu ştiu, cu exactitate, ce se întâmplă în mintea şi în inima unui elev când îşi ascultă dascălul perorând despre cinste, competiţie, valoare, ca fiind atitudinile definitorii ale omului, şi ştie bine, fiindcă l-a auzit pe tata vorbind cu mama, că media lui de 10 a obţinut-o contra câtorva milioane. Cu siguranţă, însă, copilul înţelege că adulţii mint.

Cu siguranţă, se simte descumpănit, fiindcă el nu ştie încă să spună una şi să facă exact contrariul. Dar va învăţa, fiindcă de aceea vine la şcoală. Şi, pe măsură ce va învăţa, se va linişti, va prinde curaj şi va crede că doar aceasta-i modalitatea prin care îţi merge bine în viaţă.

E drept, mai este câte-un profesor care se uită chiorâş la cutia cu bomboane de pe catedră şi-i bagă în ceaţă total pe elevi când le spune că vine la şcoală să facă o oră în plus de matematică, fără nici un leu.

Unii elevi îl iubesc pe acest dascăl, îl urmează, alţii, din ce în ce mai mulţi, se tem de el, dacă nu-l consideră deja prost sau nebun.

Vi se pare apocaliptic?

Nu mi-am propus să desfiinţez şcoala românească şi dascălii ei. Am văzut-o doar, sâmbătă seara, la tv. pe doamna profesoară Stăniceanu, încadrată de doi poliţişti, mergând la audieri pentru flagrantul de mită la examen.

Am aflat că puştiul unui prieten a dus de-acasă 30 de lei, fiindcă unul dintre colegii săi „cool” a avut ideea să cotizeze cu toţii pentru ca echipa lor să câştige amărâtul de campionat şcolar de fotbal.

Şi m-am gândit la doamna mea învăţătoare, care atunci când s-a trezit cu catedra plină de flori, la sfârşitul clasei a IV-a, a început să plângă şi ne-a rugat să ducem în cancelarie trandafirii de grădină, crăiţele, muşcatele şi ochiul boului, fiindcă pentru dânsa erau prea multe flori.

Şi-mi pasă. Ştiu că nu doar mie. Ştiu că sunt sute de mii de părinţi şi mii de profesori care mai speră că microbului acestuia i se va da de leac. Întrebarea este doar când şi cine va avea curajul să întrerupă lanţul trofic al mitei în şcoala noastră dragă.

Sursa www.gandul.info