Sistemele şi organismele sociale, funcţionând după tiparele celor vii, îşi au stările de sănătate sau maladive specifice. Dacă ar preocupa pe cineva starea de sănătate a societăţii româneşti, în urma unei analize pertinente, ar putea constata simptome patologice manifeste şi probate cu prisosinţă în nu puţine situaţii din planurile vieţii cotidiene: social, profesional, public şi instituţional.
Unul din obiectivele postrevoluţionare dezirabile - realizarea unei societăţi democratice, capabilă să genereze şi să consume libertatea în mod creativ şi în favoarea individului, - se pare, însă, că a fost doar parţial atins dacă nu ratat de-a binelea. Ieşind bolnavă din vâltoarea din decembrie ‘89, societatea noastră n-a reuşit acea imunizare definită prin comportamentul şi eficienţa presupuse de standarde şi reguli specifice lumii libere, cu valoroasă experienţă democratică.
În lumea noastră se produc cu bună ştiinţă (se elaborează chiar ) scenarii, fapte şi reacţii care atestă nu doar pentru ochiul format, ci chiar pentru cel profan, că starea de sănătate socială (într-o accepţiune propusă de filosofi, psihologi şi sociologi) este într-un anumit declin. Cine este/sunt/suntem responsabili de acest lucru rămîne doar o întrebare retorică. Putem căuta fiecare dintre noi răspunsul.
Este contrariant, din postura de cetăţean european, intrat deja în mileniul al III -lea şi la aproape două decenii de la revoluţia din ‘89, să accepţi că trăieşti încă într-o societate atinsă de forme patologice care atentează la normalitatea şi, într-un fel, chiar la siguranţa ei pe termen lung. Cum se probează această stare maladivă? Prin unele aspecte “mărunte” identificate la nivel microsocial, individual şi relaţional cum ar fi: reacţia cetăţenilor în situaţii-problemă care implică raporturi interpersonale şi profesionale; - reacţia şi comportamentul autorităţii faţă de cetăţean; - neîncrederea şi reticenţa individului în instituţii şi în probitatea lor decizională; - comportamentul autorităţii în varii circumstanţe: faţă de instituţia pe care o gestionează, sau faţă de cea ierarhic superioară etc. Există situaţii simptomatice.
Bunăoară:
1 - Un funcţionar public din fruntea unei instituţii importante este controlat de la ministerul de resort de o echipă delegată de însuşi ministrul sau de secretarul de stat, - întâmplător, aceştia, de altă orientare politică decât cea a importantului conducător de instituţie. Acestuia nu-i cade pe plac controlul, pleacă din instituţie ignorând echipa de control, neasumându-şi nici autoritatea, nici rolul pe care-l deţine. Se practică astfel, iată, un fel de sfidare a autorităţii persoanelor şi instituţiilor ierarhic superioare, fapt ce produce, paradoxal, prin ricoşeu , chiar sfidarea propriei instituţii, autorităţi şi funcţii.
2. - O persoană cu remarcabile competenţe profesionale într-un domeniu solicită un drept profesional şi legal, instituţiei de decizie şi, - întâmplător apolitică sau simpatizantă a altui partid decât cel implicat în conducerea instituţiei -, persoana este cel puţin ignorată, dacă nu lezată în demnitatea ei, nedreptăţită, respinsă etc. Se ajunge astfel la ignorarea totală deliberată a unor criterii de valoare, competenţă, şi expertiză profesională. Nu primează nimic înafară de apartenenţa …. dacă nu, obedienţa, de tip politic. Ca tipar comportamental, faptul este riscant şi de-a dreptul maladiv pentru efectele lui în plan social.
3. - Un ins ajuns în funcţie pe criterii partinice (caz foarte frecvent), are de luat decizii importante în probleme de personal specifice domeniului. Ei bine, comportamentul şi atitudinea acestuia în raport cu angajaţii, nu numai că prezintă evidente accente partinice, ci şi produce injustiţie şi inechitate odată cu acte de gravă incompetenţă profesională. Nu mai contează astfel cât de mult o persoană potrivită într-un loc nepotrivit dăunează: instituţiei în fruntea căreia a fost cocoţat/ă, domeniului pe care-l de-gestionează, profesiei, raporturilor interumane şi atmosferei necesare pentru construirea acelui climat de eficienţă cu miză pe competenţe şi valori personale, singurele creative şi benefice pentru planul social de ansamblu.
Se întâmplă să întâlneşti de-a lungul unei zile 7-10 persoane, prieteni, colegi, cunoştinţe, frustraţi, nemulţunmiţi, lezaţi în demnitatea lor într-un context sau altul. Frecvent, cineva, undeva suferă din cauze de acest tip.Vedem şi auzim mereu: fie o persoană, fie o autoritate sfidată, dar şi, - în egală măsură -, persoane sau autorităţi sfidătoare. Şi aceasta, datorită unui start dat la vârful societăţii, şi numai pentru că mereu e vorba de celălalt pol, de cealaltă parte, de celălalt … partid aflat la guvernare, sau ba. Pluripartitismul, alternativa, alteritatea, divergenţa ca şi diversitatea, caracteristice toate câmpului existenţial al libertăţii, se practică la noi şi se trăiesc cu multă dificultate şi neapărat, în stil adversativ şi cât se poate de ostil.
Astfel fapte “mărunte” precum cele de mai sus generează - invers şi pervers, - sfidarea ca formă patologică generalizată: a cetăţeanului de către autoritatea deţinută de fapt, - o autoritate formală, adesea, şi doar de poziţie, circumstanţiată politic, şi în foarte multe cazuri, nu selectată de competenţă. Competenţa autentică are forţa de-a excede mereu circumstanţa, este valabilă oriunde şi oricând, “sfinţeşte orice loc în care se află” conferind ea însăşi valoare circumstanţelor.
La ce conduc astfel de comportamente şi altele asemenea? La o gravă alterare, relaţională şi socială, dificil de remediat în perspectivă. Afectarea unor raporturi umane cum ar fi: colegialitatea, prietenia, respectul individului, al instituţiilor, criteriile competenţei şi ale profesionalismului într-un domeniu sau altul, sunt lucruri “mărunte”, “insignifiante”, şi la fel deţinătorii lor. Aceasta, desigur, în viziunea persiflantă a unor inşi promovaţi pe criterii de obedienţă, precum şi în opinia multor politiceni care fac legea prin ţară.
Dacă această mică sfidare a valorilor individuale se produce cu atâta condamnabilă uşurinţă, la modul zeflemitor şi superior, ei bine, ea produce efecte la nivel socio-comportamental, generând un fel de patologie, ce erodează şi destramă acea ţesătură inefabilă care nu consistă neapărat în lucruri materiale, ci într-un complex de relaţii şi principii de esenţă spiritual-afectivă, social-morală, atitudinală. Se riscă astfel marea sfidare a demnităţii profesionale şi instituţionale conferită de autoritatea competenţei nu neapărat de cea a poziţiei. Paradoxal: când funcţionează înafara principiilor şi valorilor, comportamentul indivizilor promovaţi pe orice alte criterii decât competenţa, dăunează prin acţiunea unei ineluctabile legi maladive, chiar propriilor funcţii şi autorităţii deţinute dar se repercutează amplificat în plan social. Şi, astfel, pe cale de consecinţă amatorismul, şmecheria ridicată la rang de stil personal, sfidarea oricărei deontologii, erodează în scurt timp din interior chiar esenţa grupurilor şi a formaţiunilor de orice fel.
Un lucru e cert: în orice tip de societate am trăi - criptocomunistă, capitalistă, democratică etc, - indiciul minimei ei sănătăţi este buna funcţionare a mecanismelor ei: domenii, instituţii, profesii, relaţii. Sănătatea începe însă de la calitatea omenescului, de la valorile sale. Eficienţa nu e vorbă-n vînt şi, neputând fi mimată, ea se clădeşte pe aceste lucruri “mărunte” cum ar fi : respectul competenţei, al personalităţii şi al autorităţii în multiplele ei sensuri: - de la autoritatea personală şi instituţională către cetăţean şi problemele lui; - de la cetăţean înspre autoritate; - dar şi respectul individului promovat în funcţii faţă de autoritatea ce i s-a dat pentru a o utiliza spre mai binele social.
Exercitarea autorităţii cu o înţelegere profundă a propriei misiuni şi a situaţiilor de soluţionat - poate face să funcţioneze mecanismele, sistemele, instituţiile, societatea în ansamblul ei, şi în mod corect şi în favoarea cetăţeanului, generând drept consecinţe: motivare pozitivă a comportamentelor, satisfacţii şi, implicit, senzaţia că lumea curge normal, în tipare fireşti, că ţi-e bine în ea. Dimpotrivă, când evenimentele, scenariile, şi relaţiile sînt alterate în esenţa lor, efectele sînt inverse: insatisfacţii, frustrări, decepţii, deconstruind atitudini, destrămînd alianţe, disponibilităţi, spulberînd talente. În astfel de cazuri formula să-ţi fie bine în lume rămîne doar un slogan găunos.
Putem vorbi de-o stare de sănătate a socialului cînd mecanismele lui funcţionează bine, cînd relaţiile instituţionale, cele interumane şi profesionale sînt manifeste, vii şi benefice, cînd respectul valorilor se exprimă net şi tranşant. Ele alcătuiesc acea ţesătură inefabilă, dar rezistentă, subiacentă dar importantă pe care se bazează sănătatea socială.
Tot astfel cum sănătatea organismului viu se bazează pe sănătatea sîngelui şi pe buna funcţionare a celulelor lui.
Prof. Terezia Filip
http://www.graiul.ro/?p=3653
Sursa:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu