Interesante dezbaterile referitoare la stabilirea salariului minim pe economie. Guvernul negociază pe două fronturi. Sindicatele, aşa cum ne-au obişnuit, ameninţă. Patronatele au prezentat contraoferta. Ministrul economiei şi finanţelor încearcă să liniştească apele. Nu prea convingător. La fel şi ministrul muncii, chiar dacă este incapabil să ofere un reper. Nici nu ar avea cum, deoarece partea guvernamentală este prinsă în proiecţia bugetară extrem de strânsă. De pe margine, guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, îndeamnă la prudenţă, avertizând că şi aşa economia scârţâie, iar „butonarea“ cursului de schimb nu mai produce efecte în cosmetizarea datelor macroeconomice. Mai grav este că suntem în campanie electorală pentru Parlamentul European, iar „generalele“ vin în 2008 şi nu este prea plăcut pentru guvernanţi să aibă în stradă 1,5 milioane de protestatari, după cum au ameninţat sindicatele. Spectacolul este fumat. El este reluat an de an în aceeaşi regie. Se fac calcule, se refac şi apar până la urmă trei salarii minime, o invenţie românească în materie de salarizare. Şi, totuşi, această dezbatere aprigă scoate în evidenţă un lucru extrem de important. Piaţa muncii demonstrează cât de distorsionată este. Salariul minim a fost proiectat ca o formă de protecţie a unui grup defavorizat de angajaţi. Protejarea acelor salariaţi a căror calificare nu are căutare. În Spania, de pildă, 0,8% din totalul angajaţilor lucrează pentru un salariu minim, în Marea Britanie, doar 1,4%, iar în Malta - 1,5%, având un vârf de 15,6 la sută în Franţa. În cazul României, lucrurile se complică. Sindicatele avansează un procent alarmant. Potrivit acestora, 28 la sută dintre angajaţi trăiesc cu minimum pe economie. Adică 28 la sută dintre salariaţi sunt localizaţi în firme care fac eforturi de supravieţuire. Teoria patronului fără scrupule care câştigă averi pe spatele angajaţilor condamnaţi la salarii de mizerie nu are nici o susţinere practică. Nu există angajator care să rişte prosteşte să-şi piardă cei mai buni lucrători, în condiţiile în care afacerea lui prosperă. Salariul minim arată fidel cât de bine merg afacerile, în special cele mici şi mijlocii. Restul sunt date statistice oficiale. Ca salarizare, nu te poţi compara cu restul ţărilor din Uniunea Europeană fără a ţine cont de cât se produce, ce aport are fiecare la Produsul Intern Brut. Problemele de pe piaţa muncii ar fi trebuit remediate încă din 1996, imediat după declanşarea programului de restructurare prin lichidare a industriei. De atunci pregătim angajaţi care să fie plătiţi cu minimum pe economie. În loc să fie aplicate corecţii prin reconversie profesională, s-a preferat varianta cea mai simplă, şi anume promovarea industriei în lohn. S-a cumpărat pacea socială cu salarii de mizerie. Acum, perioada acestei industrii s-a încheiat, dar forţa de muncă a rămas la periferia calificării, deci şi a salarizării. Viitorul? Destul de sumbru. La prima vedere, avem un „stoc“ destul de consistent de forţă de muncă aflată în formare profesională. Numeric, stăm bine. Doar numeric, căci, dacă promovăm, în continuare, cursuri de calificare în comerţ şi în industria uşoară, nu avem un viitor prea strălucit. La ce salarii să se aştepte aceşti oameni, dacă nu doar la cel minim. De aici, alte probleme care vor apărea în domeniul asigurărilor sociale. Nu poţi promova programe sociale având contribuabili puţini şi săraci.
Sursa:http://www.gds.ro/Opinii/2007-11-07/Altfel+despre+salariul+minim
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu