PARLAMENTUL
ROMÂNIEISENA
T
1.
|
Finanțarea învățământului de stat
|
3
|
|
|
|
2.
|
Cheltuielile cu personalul reprezintă peste 70% din
cheltuielile totale anuale cu educația
|
10
|
|
|
|
3.
|
Alocarea resurselor destinate personalului didactic în
școlile publice și în cele particulare subvenționate
|
11
|
|
|
|
4.
|
Volumul de lucru săptămânal al cadrelor didactice
|
14
|
|
|
|
5.
|
Durata anului școlar și numărul orelor de curs pentru
elevi
|
21
|
|
|
|
6.
|
Promovarea în învățământul secundar – certificate de
absolvire a școlii primare
|
23
|
|
|
|
7.
|
Certificate acordate la sfârșitul învățământului
obligatoriu
|
25
|
|
|
|
8.
|
Acordarea certificatelor la sfârșitul învățământului
secundar superior
|
27
|
|
|
|
9.
|
Utilizarea testelor naționale pentru evaluarea elevilor
și monitorizarea școlilor și sistemelor de învățământ
|
31
|
|
|
|
10.
|
Bibliografie
|
34
|
Articolul 142
Fondurile bugetului de stat sunt utilizate și pentru cofinanțare:
1. curriculum-ul pentru elevii talentați;
2. educația elevilor în limba și scrierea minorităților naționale;
3. dotarea școlilor cu echipamente pentru cabinete didactice și IT, inclusiv
programe și conținut specializat pentru calculatoare;
4. dotarea bibliotecilor școlare cu o lectură obligatorie;
5. programe de interes general pentru educație (sistem informatic, reviste pedagogice, cărți de specialitate, programe ale unor instituții și asociații profesionale, aniversări și evenimente, programe de activități extrașcolare), precum și alte programe în conformitate cu deciziile Parlamentului și Guvernului Republicii Croația.
Școlile non-publice sunt instituții înființate și administrate de entități juridice sau persoane fizice pe baza înscrierii în registrul școlilor și instituțiilor de învățământ non-publice ținut de administrația publică locală respectivă. O școală non-publică poate beneficia de statutul de școală publică (printr-o autorizație de acordare a diplomelor naționale) dacă îndeplinește cerințele minime ale curriculumului, aplică regulile de evaluare și promovare a elevilor/studenților și angajează profesori care dețin calificările necesare, stabilite de către ministrul responsabil cu educația școlară.
Atât școlile publice cât și cele non-publice sunt supravegheate de stat în ceea ce privește calitatea activităților și conformitatea acestora cu legislația națională, deși supravegherea este mai amplă în cazul școlilor publice decât a școlilor non-publice. Principalele diferențe dintre școlile publice și cele non-publice constau în faptul că cele dintâi oferă educație gratuită și asigură acces liber, preocupările legate de accesul liber referindu-se, în special, la școlile primare și secundare inferioare. Școlile primare și secundare inferioare (care asigură învățământul obligatoriu) pot fi administrate numai ca școli publice sau școli non-publice cu statut de școală publică.
Diferența dintre numărul de zile de instruire se datorează variațiilor dintre țări în ceea ce privește numărul și durata vacanțelor școlare. De exemplu, durata vacanțelor de vară în țările europene variază de la 6 săptămâni, în unele landuri germane, Țările de Jos și Regatul Unit, până la 13 săptămâni în Italia și Letonia. Vacanțele de vară sunt, de obicei, mai scurte în acele țări în care elevii au vacanțe mai frecvente și mai lungi în cursul anului școlar.
Fiecare stat are cerințe legale sau normative privind numărul zilelor de școală și al orelor de instruire. Zilele și orele de curs sunt stabilite, în majoritatea țărilor, la nivel central, în timp ce școlile decid asupra organizării acestora. Chiar și în țările în care deciziile privind timpul de instruire sunt luate la nivel local sau școlar există, în general, un cadru stabilit la nivel central. Doar în Anglia (Marea Britanie) școlile decid timpul de instruire complet autonom.
Cu cât nivelul de educație este mai ridicat, cu atât numărul de ore de instruire pe zi este mai mare.
Durata zilei școlare poate avea un impact asupra învățării elevilor, în special a celor care întâmpină dificultăți. O zi de școală prea lungă poate lăsa elevilor care se confruntă în dificultăți prea puțin timp pentru a aprofunda materia predată, în timp ce același volum de muncă distribuit în mai multe zile oferă o mai mare flexibilitate, permițând organizarea unor sesiuni individuale de sprijin. În majoritatea țărilor, numărul de ore de instruire obligatorii pe zi crește semnificativ odată cu nivelul de educație.
x
DIRECŢIA
GENERALĂ LEGISLATIVĂ
Direcţia proceduri,
sinteză, studii şi evidenţă legislativă
Reglementări privind educația
națională în unele state membre ale
Uniunii Europene
- martie 2018 -
C U P R I N S
1.
FINANȚAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI DE STAT
Legea educației în
școlile primare și secundare din Republica
Croația prevede următoarele:
Articolul 141
Finanțarea
necesităților publice ale învățământul primar și secundar este asigurată de:
·
bugetul de stat;
·
bugetele unităților de autoguvernare locale
și regionale;
·
bunurile fondatorului, atunci când
fondatorul este o altă persoană
fizică sau
juridică;
·
venitul realizat prin desfășurarea propriei
afaceri și alte venituri;
·
plăți parentale pentru servicii speciale și
activități școlare;
·
donații și alte surse în conformitate cu
legea.
În
Elveția, responsabilitatea pentru
educație aparține, în primul rând, celor 26 de cantoane. Sistemele și programele școlare variază de
la un canton la altul. Diferențele cele mai pronunțate se observă în studiul limbilor
străine. Grădinița și învățământul obligatoriu sunt finanțate și organizate de
cantoane, în colaborare cu comunitățile locale. Cantoanele și guvernele
federale au responsabilități proprii în ce privește învățământul
post-obligatoriu (școli de educație generală, învățământ vocațional și de
formare profesională, universități).
Cantoanele și municipalitățile locale finanțează 90% din cheltuielile necesare educației.
Învățământul primar, secundar și terțiar se bazează atât
pe legislația cantonală cât și pe cea națională.
În toate cantoanele, orice
copil are posibilitatea de a merge gratuit la grădiniță timp doi ani, înainte
de a începe școala obligatorie.
Învățământul obligatoriu
este alcătuit din școala primară și din școala secundară de gradul I. Toți
copiii domiciliați în Elveția sunt obligați să urmeze cei 9 ani gratuiți de
învățământ obligatoriu. Autoritățile locale garantează că fiecare copil poate
urma școala publică din localitatea în care domiciliază.
După absolvirea școlii
obligatorii, adolescenții din Elveția au posibilitatea, pe lângă o ucenicie, de a-și continua formarea
în cadrul unei școli secundare.
Aceștia pot urma un liceu și de acolo pot obține un bacalaureat,
care le va permite apoi accesul la o universitate. Tinerii au și posibilitatea
de a urma o școală specializată de
cultură generală, de unde pot obține fie o diplomă, fie un
bacalaureat specializat.
Aproximativ două treimi din adolescenții din Elveția se
îndreaptă către școlile vocaționale, care îmbină orele de
teorie cu instruirea practică. Anii de studiu se pot finaliza cu obținerea unui
certificat de educație vocațională sau
cu obținerea unei diplome de bacalaureat vocațional.
Conform art. 22 din
Legea privind școlile private, sprijinul educațional este stabilit în Estonia după cum urmează:
(2) Pe baza regulilor și condițiilor stabilite pentru
școlile municipale în art. 42 și 82 din Legea privind școlile de bază și
școlile secundare superioare, sprijinul este alocat anual în bugetul de stat
pentru școlile de bază și școlile secundare superioare, în scopul cheltuielilor
pentru salarii și cheltuielilor legate de serviciu ale cadrelor didactice și
directorilor, pentru materialele didactice ale școlilor private, locurile în
internate și dejunul școlar al elevilor care urmează în mod regulat
învățământul de bază și secundar.
În Lituania
învățământul de stat și școlile municipale
de învățământ
preuniversitar sunt gratuite. Instituția de învățământ va
primi de la bugetul municipalității, pentru fiecare elev sau student un voucher
educațional. Conform Hotărârii Guvernului Republicii Lituania privind aprobarea
Metodologiei de calcul și de alocare a voucher-ului educațional, aceste
alocații sunt acordate pentru finanțarea programelor formale educaționale de
stat din cadrul instituțiilor de învățământ de stat, municipal și
preuniversitar privat și pot fi folosite pentru:
·
remunerarea
profesorilor, a directorilor de școli sau biblioteci;
·
acordarea
asistenței psihologice sau pedagogice de specialitate;
·
manuale și
materiale didactice;
·
specializarea
cadrelor didactice;
·
educație
non-formală, ateliere, activități după orele de curs;
·
activități
cognitive pentru elevi;
·
formare
profesională în funcție de abilități;
·
organizarea
examenelor;
·
programe de
educație artistică;
·
implementarea și
utilizarea tehnologiilor informaționale;
·
evaluarea externă a
educației din școlile preuniversitare.
Aceste fonduri nu pot fi folosite pentru alte scopuri
non-educaționale. Suma pentru fiecare voucher educațional este stabilită de către Guvern (în anul 2017 a
fost de 1059 euro/elev).
Alte fonduri necesare școlilor preuniversitare (utile
pentru întreținerea clădirilor școlare, a infrastructurii și terenului din
jurul școlii) sunt asigurate de către stat, municipalitate, persoane fizice sau
juridice.
În Polonia,
școlile și celelalte instituții de învățământ pot fi publice sau non-publice.
Școlile
non-publice cu statut de școală publică sunt co-finanțate din:
·
bugetele
comunelor (gmina) (grădinițe, inclusiv cele speciale, școli primare și școli
secundare inferioare, inclusiv cele cu clase de integrare, cu excepția școlilor
primare și secundare speciale și a școlilor primare de artă);
·
bugetele
districtelor (powiat) (școli speciale primare și secundare inferioare și școli
peste nivelul secundar inferior, inclusiv cele cu clase de integrare);
·
bugetul
de stat (școli de artă).
Principalele surse
de finanțare a învățământului din Polonia includ:
Ø
partea
pentru învățământ școlar din subvenția generală de la bugetul de stat acordată
unităților administrației publice locale; fiecare parte a subvenției generale
se calculează individual pentru o anumită unitate administrativă locală, în
conformitate cu criteriile definite prin lege. Ponderea părții educaționale a
subvenției generale se calculează conform algoritmului în care importanța
principală este acordată numărului de elevi care frecventează școlile conduse
de administrațiile locale individuale și școlile administrate de persoane
juridice și fizice, altele decât administrația locală;
Ø
subvenții
în scopuri precise acordate unităților administrației publice locale (de
exemplu, pentru educația preșcolară, achiziționarea de manuale și resurse
educaționale);
Ø
resursele
proprii ale unităților administrației publice locale;
Ø
alte
fonduri publice (de exemplu Instituția Asigurărilor Sociale, Fondul Muncii,
bugetele agențiilor guvernamentale locale alocate pregătirii unor grupuri
ocupaționale specifice).
În Suedia există
două tipuri de școli: municipale publice și nepublice. Cele din urmă sunt
finanțate public și sunt denumite școli independente. Dacă o școală este publică, municipalitatea
este proprietarul acesteia. O școală independentă este deținută și condusă de
către o companie, o fundație sau o asociație. Școlile independente sunt
aprobate și inspectate de către Inspectoratul școlar suedez și sunt deschise
pentru toți, iar învățământul trebuie să corespundă celui oferit în școlile
municipale. Programa națională precum și legile privind învățământul se aplică atât școlilor publice cât și celor
independente. Elevii au dreptul de a-și alege, în mod activ, școala, iar
învățământul este gratuit, indiferent a cui proprietate este școala.
Școlile municipale sunt finanțate prin mijloace publice și nu pot
solicita nicio taxă de la elevii lor.
Partea principală a finanțării școlilor suedeze vine de
la municipalități, iar partea principală a bugetului municipalităților vine de
la impozitul municipal pe venituri al
rezidenților. Există și granturi generale de la stat către municipalități.
Aceste granturi fac parte din sistemul de egalizare economică a
municipalităților, un sistem care are ca scop compensarea diferențelor
economice între municipalități. Municipalitățile își elaborează prioritățile și
distribuie aceste granturi generale între diferite sectoare aflate în aria lor
de responsabilitate, printre care și școli.
Municipalitățile finanțează atât școlile publice, cât și pe
cele independente, pe baza unui sistem în care fiecărui elev îi este atribuită
o parte din fonduri. Este vorba despre o
sumă de bază pentru fiecare elev și o sumă adițională pentru elevii cu nevoi
speciale. Dacă un elev schimbă școala, aceste fonduri îl urmează pe elev la
noua școală, indiferent cine deține noua sau vechea școală. Contribuțiile municipalităților la școlile independente
trebuie să acopere salariile profesorilor, mijloacele de predare, sănătatea
elevilor, mesele, administrația, taxa pe valoarea adăugată și cheltuielile
pentru sedii.
Aceste contribuții sunt specificate în două reglementări
privind școlile primare și secundare Skolförordning
și Gymnasieförordning (Codul
suedez al statutelor – 2011:185 și 2010:2039). Capitolul 14, art. 4 din Skolförordning
și Capitolul 13, art. 3 din Gymnasieförordning
au următorul conținut:
/…/ costurile pentru
1. predare: se referă la cheltuielile pentru directorul
școlii și alți angajați cu obligații manageriale, profesori, mijloacele
audio-vizuale, orientarea școlară, dezvoltarea abilităților didactice și alte
costuri similare;
2. mijloacele de predare: se referă la costul manualelor
școlare, cărți, computere, bibliotecile școlare, vizitele de studiu și alte costuri similare;
3. sănătatea elevilor: se referă la costurile legate de
activitățile medicale, psihologice sau psihosociale;
4. mese: se referă la hrană, personal, transport și alte
costuri similare;
5. administrație: se referă la costurile administrative;
6. taxa pe valoarea adăugată: este o taxă fixă care se
ridică la 6% din valoarea totală a contribuțiilor (suma de bază și acolo unde
este cazul sumele adiționale);
7. sedii: se referă la chirii, cheltuieli operaționale,
echipamentele nedidactice, cheltuielile de capital sub forma dobânzilor la
împrumuturi și altele, dar nu costurile cu amortizarea.
2.
CHELTUIELILE CU PERSONALUL REPREZINTĂ PESTE 70% DIN
CHELTUIELILE TOTALE ANUALE CU EDUCAȚIA
Cheltuielile făcute
de instituţiile publice de învăţământ intră în două mari categorii – cheltuieli
curente şi cheltuieli capitale. Cheltuielile curente includ salariile şi
costurile asociate cu personalul şi alte cheltuieli curente, care acoperă
costurile de întreţinere a clădirilor, costurile cu achiziţionarea materialelor
educaţionale şi cu resursele operaţionale (costuri zilnice). Cheltuielile
capitale se referă la cheltuieli cu active care au durata de viaţă mai mare de
un an (acestea includ cheltuielile cu construcţii, renovări şi reparaţii majore
ale clădirilor şi cheltuielile cu achiziţia de echipamente noi sau de înlocuire
a echipamentelor). Cheltuielile curente reprezintă peste 84% din cheltuielile
totale ale instituţiilor publice din toate ţările şi, în cadrul acestora, cele
cu personalul întrec de departe toate celelalte categorii de cheltuieli.
Printre factorii care influenţează nivelul cheltuielilor cu personalul se numără
structura salariilor brute anuale ale cadrelor didactice şi structura de vârstă
a personalului didactic la diferite niveluri de învăţământ.
În toate ţările, costurile cu personalul reprezintă în
medie 70% din cheltuielile anuale cu educaţia în UE-27. Proporţia se apropie de
85% în Belgia şi Portugalia, în timp ce în Republica Cehă, Slovacia şi
Finlanda, costurile cu personalul reprezintă mai puţin de 60%. În cel de-al
doilea grup, celelalte cheltuieli curente reprezintă peste o treime din
cheltuielile anuale. Există diferenţe semnificative între ţări cu privire la
cheltuielile capitale. Unele ţări, precum Belgia, Slovacia, Portugalia şi Croaţia,
îşi alocă aproape toate resursele cheltuielilor curente, limitând astfel
cheltuielile capitale la mai puţin de 5%.
3.
ALOCAREA RESURSELOR
DESTINATE PERSONALULUI DIDACTIC ÎN ŞCOLILE PUBLICE ŞI ÎN CELE PARTICULARE SUBVENŢIONATE
În Ungaria, Olanda,
Polonia, Finlanda şi Suedia, nu există diferenţe între finanţarea publică a şcolilor
publice şi cea alocată şcolilor particulare subvenţionate. În Suedia,
municipalitatea trebuie să plătească şcolii particulare subvenţionate, pentru
un elev, o sumă egală cu costurile pe care le-ar fi suportat municipalitatea
dacă elevul ar fi frecventat o şcoală publică din subordinea sa. Suma este
calculată pe baza bugetului pentru anul fiscal următor. Municipalitatea trebuie
să plătească şi o bursă suplimentară pentru preşcolarii care suferă de deficienţe
ce impun măsuri extraordinare de sprijin, fără conexiuni cu activitatea normală
de predare. La cealaltă extremă, şi în aproape jumătate dintre ţările europene
analizate, instituţiile particulare fie nu sunt subvenţionate – Bulgaria,
Grecia, România şi Regatul Unit (excluzând academiile din Anglia) – fie li se
alocă fonduri publice pentru toate tipurile de cheltuieli pe baza unor metode
diferite de calcul sau la niveluri diferite faţă de şcolile publice.
În alte ţări, finanţarea
publică a personalului didactic din şcolile particulare subvenţionate este
alocată la fel ca pentru şcolile publice (chiar şi atunci când alte tipuri de
cheltuieli sunt finanţate diferit). În Estonia, Letonia şi Austria,
cheltuielile cu personalul didactic reprezintă singurul tip de cheltuieli
pentru care autorităţile publice finanţează la fel şcolile publice şi instituţiile
particulare subvenţionate. În Malta, Slovacia şi Croaţia, finanţarea pentru
personalul didactic, cât şi pentru personalul nedidactic, se face după aceeaşi
metodă, indiferent de tipul instituţiei. În sfârşit, în Belgia, Franţa (cu
contrat d’association), Portugalia şi Slovenia (pentru şcolile cu concesiune),
autorităţile publice aplică aceeaşi metodă de finanţare pentru instituţiile
particulare subvenţionate şi instituţiile din sectorul public, pentru toate
tipurile de cheltuieli cu excepţia celor capitale.
Notă explicativă
O instituţie este
clasificată drept publică dacă este controlată şi administrată:
1) direct de o
autoritate publică sau o agenţie din domeniul educaţiei;
2) fie de o agenţie guvernamentală
direct, fie de un organism de guvernare (consiliu, comitet etc.), ai căror
membri sunt numiţi, în majoritate, de o autoritate publică sau sunt aleşi
publici.
O instituţie este
clasificată drept particulară dacă este controlată şi administrată de o
organizaţie neguvernamentală (de ex., biserică, un sindicat sau o firmă) sau
consiliul său de administraţie constă în principal din membri care nu sunt aleşi
de o agenţie publică.
O instituţie
particulară subvenţionată (dependentă de stat) este fie o instituţie care primeşte
50% sau mai mult din finanţarea de bază de la agenţii guvernamentale, fie o
instituţie în care personalul didactic este plătit de o agenţie guvernamentală
– direct sau prin intermediul guvernului.
O instituţie
particulară independentă este o instituţie care primeşte mai puţin de 50% din
finanţarea de bază de la agenţii guvernamentale şi în care personalul didactic
nu este plătit de o agenţie guvernamentală. Asigurarea de sprijin financiar
pentru o anumită populaţie vizată atenuează efectele schemelor universale de
percepere a taxelor administrative şi/sau de şcolarizare. De exemplu, în Italia
şi Spania, studenţii vizaţi (identificaţi în funcţie de circumstanţele
familiale, venit, dizabilitate etc.) primesc burse şi sunt scutiţi de la plata
anumitor taxe. În Republica Cehă, toţi studenţii înscrişi în programe ISCED 5A plătesc
taxe de înscriere, taxe pentru anumite servicii şi în unele cazuri şi taxe
administrative. Aceştia plătesc şi o taxă de şcolarizare stabilită de către
instituţii dacă depăşesc durata standard a studiilor cu mai mult de 1 an, dacă
studiază într-o limbă străină, dacă au absolvit deja un program de studii
universitare şi urmează al doilea program sau un alt program la acelaşi nivel.
Studenţii de la şcolile de învăţământ superior profesional (ISCED 5B) plătesc
taxe de şcolarizare reduse, stabilite prin decret guvernamental.
În Bulgaria,
Estonia, Letonia, Slovenia şi Croaţia, autorităţile din domeniul educaţiei
decid cu privire la numărul de studenţi ale căror taxe de şcolarizare vor fi
acoperite în întregime din fonduri publice şi numărul de locuri disponibile
pentru studenţii care trebuie să plătească taxe de şcolarizare.
În ultimii ani, în
Croaţia, taxele de şcolarizare pentru toţi studenţii din primul an de studii au
fost acoperite în întregime din fonduri publice, dar finanţarea următorilor ani
de studii este condiţionată de rezultatele lor academice şi se bazează pe un
model de finanţare care variază de la o instituţie la alta.
4.
VOLUMUL DE LUCRU SĂPTĂMÂNAL AL CADRELOR DIDACTICE
În cele mai multe ţări,
în contractele de angajare ale cadrelor didactice este prevăzut numărul de ore
pe care acestea trebuie să le predea.
Conform tabelului
de la pagina 19, cadrele didactice din Europa aveau obligaţia contractuală de a
desfăşura activităţi de predare, în medie, între 19 şi 23 de ore pe săptămână (Eurydice).
Cifrele exclud întreruperile planificate şi timpul în care există un contact cu
elevii, dar care nu implică o activitate de predare.
Există, totuşi,
variaţii considerabile de la o ţară la alta.
În general, norma săptămânală de predare a cadrelor
didactice din învăţământul secundar inferior şi/sau superior este mai mică
decât în învăţământul primar (vezi TABELUL privind volumul de lucru săptămânal
al cadrelor didactice cu normă întreagă – de la pag. 19-20). Doar în Bulgaria,
Danemarca şi Croaţia, numărul de ore de predare al cadrelor didactice din învăţământul
secundar este mai mare. În alte ţări, cadrele didactice predau exact acelaşi
număr de ore în învăţământul primar şi în învăţământul secundar.
Foarte puţine ţări prevăd numai orele de predare în contractele
de angajare. În majoritatea ţărilor europene, este stabilit un număr total de
ore de lucru pe săptămână, pe baza duratei programului de lucru în alte
sectoare de activitate. Acesta este între 35 şi 40 de ore în cele mai multe ţări,
după cum se prevede în contractele colective sau prin alte acorduri.
Un număr de 17 ţări
sau regiuni prevăd şi timpul în care cadrele didactice trebuie să fie
disponibile în şcoală în fiecare săptămână. În general, acesta nu depăşeşte 30
de ore, exceptând Portugalia, Suedia, Regatul Unit (Anglia, Ţara Galilor şi
Irlanda de Nord), Islanda şi Norvegia. Numărul total de ore de lucru şi timpul
în care cadrele didactice trebuie să fie disponibile în şcoală sunt foarte asemănătoare
în mai multe ţări, la diferite niveluri de învăţământ.
Note
naționale specifice
Belgia (comunitatea franceză): Timpul de lucru total anual
pentru toate serviciile desfăşurate de cadrele didactice din învăţământul
primar nu poate depăşi 962 de ore. Acesta include orele la clasă, sarcinile de
supraveghere, reuniunile şi consultaţiile cu colegii (care corespunde unui număr
de cel puţin 60 de ore de curs). Numai timpul de predare este reprezentat aici.
Danemarca: Numărul de zile ale anului şcolar şi durata vacanţelor
nu sunt reglementate de către minister, ci sunt stabilite de fiecare instituţie.
Pot exista prin urmare variaţii în ceea ce priveşte numărul de ore de predare.
Germania: Timpul total de 40 de
ore reprezintă media pentru toate landurile.
Letonia: Timpul în care toate cadrele didactice trebuie să fie
disponibile la şcoală include două ore plătite pe săptămână, când trebuie să
asigure sprijin educaţional elevilor.
Malta: La nivelurile ISCED 1, 2 şi 3, numărul
de ore se referă la zile întregi. Pentru cadrele didactice de la Junior
College, numărul de ore de disponibilitate la şcoală la nivel ISCED 3 este 40,
iar numărul de ore de predare este 19.
Olanda: Sunt menţionate doar numărul de zile de predare în
fiecare an (200) şi numărul total de ore din fiecare an (1659).
Polonia: În afară de norma de predare şi timpul total de lucru,
cadrele didactice sunt obligate, conform legislaţiei, să fie disponibile la şcoală
timp de 2 ore suplimentare la nivel de învăţământ primar şi secundar inferior şi
1 oră suplimentară în şcolile de învăţământ secundar superior.
Portugalia: Componenta de predare în activitatea cadrelor didactice
din primul ciclu constă în 25 de ore pe săptămână; în cel de-al doilea şi al
treilea ciclu de ”ensino básico” (educație de bază), aceasta este de 22 de ore;
iar în învăţământul secundar superior, 20 de ore pe săptămână, cu condiţia ca
întreaga activitate de predare să se desfăşoare la acest nivel de educaţie.
Islanda: Contractul obligatoriu al sindicatelor cadrelor didactice prevede
volumul de muncă săptămânal al cadrelor didactice pe baza a 37 de săptămâni de
predare pe an.
Timpul de predare
alocat oficial unei anumite discipline nu reflectă întotdeauna o imagine exactă
a timpului real petrecut de elevi la disciplinele respective. În multe cazuri, şcolile
au dreptul de a aloca timp suplimentar disciplinelor sau pot avea autonomie
totală în ceea ce priveşte distribuţia în ansamblu a timpului de predare. Totuşi,
în învăţământul primar, disciplinele obligatorii prevăzute în programele şcolare
oficiale sunt aproape aceleaşi în toate ţările, un fapt care facilitează
comparaţia între ţări. Acolo unde există
recomandări cu privire la timpul dedicat fiecărei discipline, este posibil să
se compare proporţiile relative ale fiecăreia în ansamblul curriculumului.
Limba de predare este, în mod clar, cea mai importantă disciplină în ceea ce
priveşte timpul alocat, care este în general între un sfert şi o treime din
timpul total recomandat.
Singura excepţie
este Luxemburgul, unde situaţia este mai neobişnuită, în sensul că germana şi
franceza, ambele limbi oficiale, sunt tratate ca limbi străine în curriculum şi
se predau de la începutul învăţământului primar. Acest lucru explică procentul
ridicat de timp alocat limbilor străine (39%).
În cele mai multe ţări,
matematica ocupă al doilea loc în ceea ce priveşte timpul total recomandat de
predare. Malta este singura ţară în care se alocă mai mult timp de predare
pentru disciplina obligatorie matematică decât pentru limba de instruire (19%
comparativ cu 15%). Malta are şi propriile motive pentru a dedica mai mult timp
predării limbilor străine – atât malteza, cât şi engleza sunt limbi oficiale.
În învăţământul
primar, timpul total de predare alocat ştiinţelor naturii şi ştiinţelor sociale
împreună variază în general între 9% şi 15%. În Irlanda, Grecia, Portugalia,
Slovenia şi Islanda, totuşi, procentul acestor două discipline este de peste
17%, cea mai mare proporţie fiind înregistrată în Grecia, unde acestea
reprezintă 22%. Pe parcursul întregii
perioade de învăţământ primar, educaţia fizică şi artele beneficiază de
asemenea de o atenţie considerabilă, deoarece reprezintă împreună o medie de
20% din timpul total de predare. În Ungaria, Slovenia şi Croaţia, numai educaţia
fizică reprezintă în jur de 15%, iar în Estonia şi Liechtenstein, artele
reprezintă 18% şi respectiv 23% din timpul total de predare.
Deși studiul limbilor
străine devine obligatoriu în învăţământul primar, de la un anumit nivel, în
aproape toate ţările, timpul alocat acestora totalizează, în general, mai puţin
de 10% din timpul de predare. Excepţiile sunt comunitatea germanofonă din
Belgia, Luxemburg şi Malta, unde acestea sunt introduse din primul an de învăţământ
primar. În plus, în Austria, în cursul primilor doi ani, predarea limbilor străine
este asociată cu alte discipline (50 de minute pe săptămână), ca parte a unei
abordări integrate. În cursul învăţământului primar, un număr tot mai mare de ţări
le acordă şcolilor flexibilitatea de a stabili în totalitate sau parţial timpul
alocat anumitor discipline. Şcolile sunt pe deplin autonome în această privinţă
în Olanda şi Regatul Unit, în timp ce în Belgia şi Italia, între 90% şi 75% din
timpul de predare în învăţământul primar este stabilit la nivel de şcoală. În
Germania, Spania şi Polonia, proporţia timpului flexibil se situează între o
treime şi jumătate din orar. În Spania, curriculumul obligatoriu adoptat la
nivel central reprezintă între 55% şi 65% din timpul total de predare, iar
comunităţile autonome răspund de restul orarului şi pot aloca timp suplimentar
diferitelor discipline. În Polonia, acest lucru se datorează faptului că
disciplinele sunt predate într-o manieră integrată în primii trei ani de învăţământ
primar.
TABEL privind
volumul de lucru săptămânal al cadrelor didactice cu normă întreagă
Volumul de lucru săptămânal (în ore) al cadrelor
didactice angajate cu normă întreagă în învățământul preșcolar, primar și
secundar (inferior și superior) (ISCED 0, 1,2 ŞI 3)
5.
DURATA ANULUI ȘCOLAR ȘI NUMĂRUL ORELOR DE CURS
PENTRU ELEVI
Numărul orelor de curs și durata anului școlar
variază semnificativ între țările Uniunii Europene.
Durata de instruire obligatorie se referă la
numărul totalul și la modul de alocare a orelor de instruire pe care aproape
fiecare școală publică trebuie să le ofere și la care aproape toți elevii din
sectorul public trebuie să participe. Cerințele formale variază semnificativ
între țări, variind de la mai puțin de 650 de ore în Finlanda, Ungaria, Letonia
și Polonia la aproximativ 900 de ore în Irlanda și Italia.
În medie, timpul de
instruire obligatorie crește odată cu nivelul de educație. Astfel, elevii din
ciclul secundar inferior și ciclul secundar superior primesc cu aproximativ 112
și, respective, 128 de ore de instruire obligatorie pe an mai mult decât elevii
din ciclul primar. În Republica Cehă, Finlanda, Germania și Spania, diferența
depășește 200 de ore.
Ca și în cazul orelor de
instruire obligatorie, durata anului școlar variază în mod semnificativ între
statele Uniunii Europene, dar există o diferență mai mică între ciclurile de
învățământ primar și secundar. Elevii din Franța (primar și secundar inferior),
Grecia (secundar inferior), Islanda (primar și secundar inferior), Irlanda
(secundar inferior) și Letonia (primar) participă la 170 de zile de instruire
sau mai puțin pe an. În schimb, elevii din ciclul primar și gimnazial din
Italia frecventează cel puțin 200 de zile de instruire pe an.
6.
PROMOVAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL SECUNDAR - CERTIFICATE DE
ABSOLVIRE A ŞCOLII PRIMARE
Organizarea învăţământului
obligatoriu variază foarte mult în Europa. Într-o serie de ţări, elevii parcurg
în întregime, sau aproape în întregime, învăţământul obligatoriu în cadrul unui
sistem cu o singură structură. În alte ţări există două niveluri succesive de
învăţământ, primar şi secundar, pentru care, în cea mai mare parte, există un
trunchi curricular comun la începutul învăţământului secundar, care asigură
pentru toţi elevii acelaşi program de bază. În funcţie de organizarea şi de
structura sistemului de educaţie, în unele ţări, rezultatele elevilor au
influenţă asupra tranziţiei lor de la învăţământul primar la cel secundar.
În ţările europene în
care învăţământul obligatoriu formează o structură unică, promovarea în învăţământul
secundar inferior se face fără tranziţie. Astfel, elevii promovează clasa dacă
au îndeplinit cerinţele specifice acelei clase.
În Bulgaria, deşi
învăţământul obligatoriu este organizat într-o singură structură, elevii
trebuie să deţină un certificat de absolvire a şcolii primare după patru ani de
învăţământ primar pentru a se înscrie în clasa a V-a.
Pentru a fi admişi
în învăţământul secundar inferior în Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Malta, și
Portugalia, elevii trebuie să promoveze ultimul an al şcolii primare. În
Regatul Unit, admiterea la nivelul secundar de învăţământ se face atunci când
copiii ajung la vârsta corespunzătoare.
În cinci ţări –
Germania, Luxemburg, Olanda, Austria şi Liechtenstein – tranziţia în învăţământul
secundar inferior depinde de decizia consiliului clasei sau a consiliului şcolii.
În sfârşit, în alt
grup de ţări în care învăţământul primar şi învăţământul secundar sunt
separate, decizia privind transferul elevilor la următorul nivel depinde în
general de deţinerea unui certificat de absolvire a şcolii primare. Acest
certificat se acordă pe baza activităţii din cursul anului şcolar, în Belgia,
Grecia, Cipru, Lituania şi Polonia
Note
naţionale specifice
Belgia (comunitatea franceză): Certificatul de absolvire a şcolii
primare se acordă pe baza unui examen extern standardizat (Certificat d’études
de base – CEB) la sfârşitul acestui nivel de învăţământ. Totuşi, şcolile pot
decide să acorde elevilor acest certificat pe baza rezultatelor lor generale,
chiar dacă aceştia nu iau examenul.
Belgia (comunitatea flamandă): Elevii care nu au obţinut
certificatul de absolvire a şcolii primare la sfârşitul celui de-al şaselea an
de învăţământ primar şi/sau cei care au cel puţin 12 ani pot fi admişi în prima
etapă a învăţământului secundar inferior, când mai este încă posibil să obţină
acest certificat.
Spania: Elevii care nu au terminat încă şcoala primară până la
vârsta de 12 ani pot repeta clasa, cu excepţia cazului în care au mai repetat
un an în învăţământul primar, situaţie în care sunt promovaţi automat.
Polonia: La sfârşitul şcolii primare, elevii sunt obligaţi să
susţină un test extern care are mai mult o funcţie de diagnostic decât de selecţie.
Totuşi, susţinerea acestui test, indiferent de rezultatele obţinute, este
necesară pentru absolvirea şcolii primare şi admiterea într-o şcoală de învăţământ
secundar inferior.
7.
CERTIFICATE ACORDATE LA SFÂRŞITUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
OBLIGATORIU
Elevii primesc, de
regulă, un certificat la sfârşitul învăţământului secundar inferior general sau
la terminarea învăţământului obligatoriu la zi. În cele mai multe ţări
europene, acesta corespunde tranziţiei la învăţământul secundar superior. În nouă ţări sau regiuni, certificatul în
această etapă de învăţământ este acordat pe baza unor examene finale interne şi,
în alte 12 ţări, se ia în considerare o combinaţie de examene interne şi
externe. În Irlanda, certificatul se acordă numai pe baza unui examen final
extern. Spre deosebire de acestea, în alte 12 ţări, certificatul este acordat
numai pe baza notelor elevilor şi a activităţii lor din cursul anului şcolar.
Atunci când se prevede susţinerea unui examen final,
acesta include cel puţin o parte scrisă. Uneori, conţinutul probelor – scrise şi/sau
orale – este corectat de către o echipă din afara şcolii, dar acestea sunt de
obicei administrate de către şcoală. Numai în Belgia, Grecia, Italia, Cipru,
Olanda, Islanda şi Liechtenstein, partea scrisă este pregătită în cadrul şcolii,
care deţine responsabilitatea totală legată de susţinerea probelor. Atunci când certificatul se acordă pe baza
notelor şi a activităţii din cursul anului sau a rezultatelor la examenul
stabilit de şcoală, cadrele didactice sunt, în general, responsabile de
acordarea notei care apare pe certificat.
În câteva ţări, nota acordată de cadrele didactice este
ponderată printr-o notă externă (Germania, Franţa, Lituania şi Portugalia) sau este
acordată doar pe baza unor criterii stabilite de o autoritate externă (Estonia,
Spania, Letonia, Olanda, Austria şi Suedia).
În Irlanda și Malta, nota finală este acordată doar de
examinatori din afara şcolii.
În Regatul Unit (Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de
Nord), nota finală este acordată de asemenea de examinatori din afara şcolii.
Deşi poate avea o contribuţie şi evaluarea internă, organizaţia externă care
acordă notele rămâne responsabilă de controlul şi moderarea oricărei evaluări
interne şi de media generală finală acordată.
Note naţionale specifice
Belgia (comunitatea
franceză): Un certificat este acordat la finalizarea celei de-a doua etape a
învăţământului secundar, care se încheie la un an după terminarea învăţământului
obligatoriu la zi.
Belgia (comunitatea
flamandă): Şcolile au un mare grad de autonomie în ceea ce priveşte evaluarea
elevilor. Acestea pot decide dacă să organizeze sau nu examene şi, în caz că
da, dacă acestea vor fi scrise sau orale. Legislaţia prevede doar că elevii
trebuie să îndeplinească obiectivele finale. Ţine de şcoală, sau de consiliul
clasei, să evalueze dacă elevii au reuşit sau nu acest lucru.
Estonia:
Examenele orale se aplică la probele de limbă şi pentru componenta practică a
unor discipline, cum ar fi ştiinţele naturii, artele etc.
Irlanda:
Unele elemente ale activităţii de la ore (lucrările la proiecte efectuate de-a
lungul anului şcolar) sunt luate în considerare în cadrul notei finale pe care
elevii o primesc la examenul extern. Notele pentru această activitate, în
aproape toate cazurile, sunt acordate de examinatori externi pentru lucrările
efectuate în şcoală. Letonia: Într-un număr mic de programe educaţionale, o
parte a examenului la limba oficială a statului (letonă) este orală şi este
stabilită de către Centrul Naţional pentru Educaţie.
Malta: Există două
examene diferite: unul se susţine la sfârşitul clasei a V-a (anul final al şcolii
de învăţământ secundar), care este administrat la nivel central de Unitatea
pentru Evaluare Educaţională a Directoratelor pentru Educaţie, şi examenul
pentru certificatul de învăţământ secundar (SEC), care este administrat de către
Comisia MATSEC a Universităţii din Malta.
Slovenia:
La sfârşitul învăţământului obligatoriu, elevii susţin examene naţionale
(externe) la limba maternă, matematică şi o disciplină stabilită de către
minister. Examenele sunt stabilite de către Centrul Naţional de Examinare.
Rezultatele nu influenţează notele elevilor; acestea oferă doar informaţii
suplimentare despre cunoştinţele lor şi sunt menţionate în certificat. Regatul
Unit (ENG/WLS/NIR): Examenele orale se aplică numai anumitor discipline, precum
limbile moderne. Calificările externe se obţin pe discipline distincte. Acestea
sunt certificate de către organisme independente, a căror activitate este
reglementată de către guvern. Schemele de evaluare variază, dar includ
întotdeauna evaluarea externă. Unele includ şi o evaluare internă cu moderare
exterioară.
8.
ACORDAREA CERTIFICATELOR LA SFÂRŞITUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
SECUNDAR SUPERIOR
În toate ţările se acordă certificate elevilor care
finalizează învăţământul secundar superior general şi îndeplinesc cerinţele
stabilite. Certificatele de învăţământ secundar superior constituie în mod
normal cerinţa minimă pentru admiterea în învăţământul superior.
În şase ţări – Spania, Ungaria, Polonia, Slovacia, Suedia
şi Turcia – certificatul este acordat pe baza evaluării continue din cursul
anului sau anilor finali de învăţământ secundar general.
În Ungaria, Polonia şi Slovacia se pot acorda două
certificate la sfârşitul învăţământului secundar superior general: unul pe baza
notelor primite pentru activitatea din cursul anului şcolar final; iar al
doilea este acordat pe baza unui examen final. Astfel, în majoritatea ţărilor
europene, certificarea implică o anumită formă de examinare finală. În cele mai
multe cazuri, aceasta se bazează pe o combinaţie între evaluarea internă şi
examenul extern. Totuşi, în Belgia, Finlanda, Islanda şi Liechtenstein,
certificatul este acordat numai pe baza unui examen final intern, în timp ce în
Irlanda, Franţa, Malta, Slovenia şi Croaţia, acesta se bazează exclusiv pe un
examen final extern.
În majoritatea ţărilor, examenul final are două părţi,
scris şi oral.
În Bulgaria,
Grecia, Cipru, Lituania, Portugalia, Finlanda şi Croaţia se susţin numai
examene scrise. La acest nivel de învăţământ, conţinutul examenului scris este
deseori compilat de către un organism din afara şcolii sau poate fi administrat
de către instituţie şi verificat extern, cum este cazul în Austria şi Liechtenstein.
În cele mai multe ţări
în care examenul final are două părţi (scris şi oral), acestea sunt organizate
în aceeaşi manieră, fie în cadrul şcolii sau de către un organism extern.
În Olanda, examenul
final constă în două probe: o probă internă (schoolexamen), care este orală şi/sau
scrisă şi este stabilită şi notată de către cadrele didactice, şi o probă
externă (centraal examen), care este scrisă, stabilită de către un organism
extern şi notată de către cadrele didactice în conformitate cu standardele
stabilite de organismul extern. În majoritatea ţărilor, nota finală este
acordată de către cadrele didactice din cadrul şcolii, care decid ce note
trebuie să primească elevii. Cadrele didactice decid dacă să acorde
certificatul din propria iniţiativă sau pe baza unor criterii definite extern,
sau prin ponderarea notelor elevilor prin referire la o notă externă.
În câteva ţări,
nota finală este acordată de un organism de examinare sau de persoane din afara
şcolii. Acest lucru este valabil în Irlanda, Franţa, Lituania, Luxemburg,
Malta, Slovenia, Regatul Unit (Scoţia) şi Croaţia.
În Regatul Unit
(Anglia, Ţara Galilor şi Irlanda de Nord), nota finală este acordată de
examinatori din afara şcolii. Deşi poate avea o contribuţie şi evaluarea internă,
organizaţia externă care acordă notele rămâne responsabilă de controlul şi
moderarea oricărei evaluări interne şi de media generală finală acordată.
Note naţionale specifice
Belgia ((comunitatea
franceză): Şcolile au un mare grad de
autonomie în ceea ce priveşte evaluarea elevilor. Acestea pot decide dacă să
organizeze sau nu examene şi, în caz că da, dacă acestea vor fi scrise sau
orale. Legislaţia prevede doar că elevii trebuie să îndeplinească obiectivele
finale; ţine de şcoală, sau de consiliul clasei, să evalueze dacă elevii au reuşit
sau nu acest lucru.
Estonia:
Examenele orale se aplică la probele de limbă şi pentru componenta practică a
unor discipline, cum ar fi ştiinţele naturii, artele etc.
Irlanda:
Unele elemente ale activităţii de la ore (lucrările la proiecte efectuate de-a
lungul anului şcolar) sunt luate în considerare în cadrul notei finale pe care
elevii o primesc la examenul extern. Notele pentru această activitate, în
aproape toate cazurile, sunt acordate de examinatori externi pentru lucrările
efectuate în şcoală.
Grecia:
Conform unei reglementări trimise la Parlament, elevii din clasa a III-a a şcolilor
de învăţământ secundar superior general la zi au avut opţiunea de a dobândi un
certificat de absolvire a şcolii de învăţământ secundar fără să susţină examenele
naţionale din anul şcolar 2010/2011. Elevii au fost examinaţi la nivel de şcoală
la toate disciplinele clasei a III-a de învăţământ secundar superior general,
după o programă definită de asociaţia didactică relevantă.
Letonia:
O parte a examenului la limbi străine în învăţământul secundar superior este
orală şi este stabilită de către Centrul Naţional pentru Educaţie
Malta: Există
examene orale la probele de limbă şi pentru componenta practică a unor
discipline, cum ar fi ştiinţele naturii, artele etc.
Regatul Unit al Marii Britanii: În afară de examenele scrise, pot exista şi evaluări
practice. Examenele orale se aplică numai anumitor discipline, precum limbile
moderne. Calificările externe se obţin pe discipline distincte. Acestea sunt
certificate de către organisme independente, a căror activitate este
reglementată de către guvern. Schemele de evaluare variază, dar includ
întotdeauna evaluarea externă. Unele includ şi o evaluare internă cu moderare
exterioară. Examenele GCSEs (la vârsta de 16 ani) încorporează evaluarea internă
controlată la cele mai multe discipline; aceasta reprezintă evaluarea desfăşurată
în condiţii de supraveghere şi fie este stabilită extern şi notată intern, fie
este stabilită intern şi notată extern. Pentru examenele A levels (la vârsta de
18 ani) evaluarea este externă la cele mai multe discipline, dar poate
încorpora şi o formă de evaluare internă cu moderare exterioară.
9.
UTILIZAREA TESTELOR NAŢIONALE PENTRU EVALUAREA ELEVILOR ŞI MONITORIZAREA ŞCOLILOR ŞI SISTEMELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT
Testarea naţională
a elevilor, administrarea la nivel naţional de teste standardizate şi examene
stabilite la nivel central (Eurydice, 2009), este o formă de evaluare a
elevilor utilizată pe scară largă în Europa. Se pot distinge în mare trei
tipuri de teste naţionale.
Există teste naţionale
care rezumă realizările elevilor la sfârşitul unei etape educaţionale şi pot
avea un impact semnificativ asupra parcursului lor şcolar. Aceste teste sunt de
regulă obligatorii pentru toţi elevii.
În aproximativ două
treimi dintre ţări, luarea deciziei cu privire la parcursul şcolar al elevilor
reprezintă scopul principal pentru cel puţin un test naţional.
Al doilea tip de
teste naţionale are ca obiectiv principal monitorizarea şi evaluarea şcolilor
sau a sistemului de educaţie în ansamblu.
În general, testele
pentru monitorizarea şcolilor sunt deseori obligatorii pentru toţi elevii, iar
cele care se concentrează pe sistem sunt opţionale sau aplicate pe eşantioane
reprezentative. Peste jumătate dintre ţările europene organizează astfel de
teste. Scopul principal al celui de-al treilea tip de teste naţionale este de a
sprijini procesul de învăţare prin identificarea nevoilor specifice de învăţare
ale elevilor şi pot fi obligatorii sau opţionale.
Un număr de 12 ţări
sau regiuni organizează acest tip de teste naţionale. Unele ţări organizează
predominant un tip de teste naţionale. De exemplu, în Republica Cehă, Germania,
Olanda, Slovacia, Regatul Unit (Ţara Galilor) şi Turcia, toate testele naţionale
au drept scop principal să servească la luarea deciziei cu privire la parcursul
şcolar al elevilor. În general, acest tip de teste se susţin în etape mai
târzii ale şcolarizării, de exemplu, la sfârşitul învăţământului primar, în
cursul sau la sfârşitul învăţământului secundar inferior şi la sfârşitul învăţământului
secundar superior. Testele naţionale pentru monitorizarea şcolilor şi/sau a
sistemului de educaţie reprezintă singurele tipuri de teste organizate în
Belgia (comunitatea flamandă), Spania, Luxemburg şi Islanda. În Belgia
(comunitatea franceză), Danemarca, Malta, Regatul Unit (Anglia) şi
Liechtenstein, cele mai multe teste naţionale servesc identificării nevoilor
individuale de învăţare. Ultimele două tipuri de teste sunt organizate chiar de
la începutul şcolarizării şi, cele mai multe, numai în învăţământul
obligatoriu. Numărul de clase la care se organizează teste naţionale variază
considerabil de la o ţară la alta. De exemplu, Danemarca, Malta, Regatul Unit
(Anglia) şi Norvegia au elaborat teste naţionale pentru aproape fiecare clasă a
învăţământului obligatoriu. Spre deosebire de acestea, câteva ţări organizează
teste la un număr mult mai mic de clase. În Belgia (comunitatea flamandă),
Spania, Cipru şi Slovacia, testele naţionale sunt organizate doar la două
clase; în Germania, se aplică numai un test naţional. În Irlanda, Franţa, Letonia, Lituania,
Portugalia şi Norvegia, se pot desfăşura două teste naţionale la aceeaşi clasă.
Note naţionale specifice
Bulgaria:
Elevii din anul VIII al şcolilor specializate de limbi străine susţin şi evaluările
externe naţionale.
Portugalia:
Testele naţionale pentru identificarea nevoilor individuale de învăţare (Testes
Intermédios) nu sunt obligatorii; şcolile au autonomia de a decide dacă să le
aplice.
Slovacia:
Testul naţional mai are un obiectiv la fel de important, acela de a monitoriza şcolile
şi sistemul de educaţie.
Suedia:
La nivel de învăţământ secundar, testele naţionale obligatorii pentru luarea
unei decizii cu privire la parcursul şcolar al elevilor se susţin la
disciplinele limba suedeză, limba engleză şi matematică în anul şcolar X, XI
sau XII, în funcţie de momentul când se încheie studiul acestor
discipline. Norvegia: La cele mai multe
clase, se desfăşoară teste naţionale separat, cu scopuri diferite pentru
materii diferite.
BIBLIOGRAFIE
·
Eurydice -Grade
Retention during Compulsory Education in Europe: Regulations and Statistics.
Brussels: ECAEA/Eurydice. Eurydice (2011b),
·
Structure of
European Education Systems 2010/11: Schematic Diagrams, Brussels:
ECAEA/Eurydice. Eurydice (2009),
·
Key Data on
Education in Europe 2009. Brussels: ECAEA/Eurydice. Eurydice (2009 ),
·
National Testing of
Pupils in Europe: Objectives, Organisation and Use of Results, Brussels:
ECAEA/Eurydice. Eurydice (2009 ),
·
Early Childhood
Education and Care in Europe: Tackling Social and Cultural Inequalities,
Brussels: ECAEA/Eurydice. Eurydice (2008),
·
Levels of Autonomy
and Responsibilities of Teachers in Europe, Brussels: Eurydice. Eurydice (2007 ),
·
Key Data on Higher
Education in Europe, Brussels: Eurydice. Eurydice (2007),
·
School Autonomy in
Europe: Policies and Measures, Brussels: Eurydice. Eurydice (2005),
·
Key Data on
Education in Europe, 2005. Brussels: Eurydice. Eurydice (2004), Evaluation of
Schools providing Compulsory Education in Europe. Brussels: Eurydice. Eurydice
(2002),
·
Key Data on
Education in Europe 2002. Brussels: Eurydice.
·
Hattie, J., 2009.
Visible Learning: a Synthesis of Over 800 Meta-Analyses Relating to
Achievement. London: Routledge.
·
European
Commission, 2011. Commission Staff working Document. Progress Towards the
Common European Objectives in Education and Training. Indicators and Benchmarks
– 2010/2011. Brussels: European Commission.
·
European
Commission, 2009. Commission Staff Working Document. Progress Towards the
Lisbon Objectives in Education and Training, Indicators and Benchmarks – 2009.
Brussels: European Commission.
·
European
Commission, 2008. Communication from the Commission to the Council and the
European Parliament. Improving competences for the 21st Century: An Agenda for
European Cooperation on Schools. COM(2008) 425 final. Brussels: European
Commission.
·
European
Commission, 2007. Communication from the Commission to the Council and the
European Parliament. Improving the Quality of Teacher Education. COM(2007) 392
final. Brussels: European Commission.
·
OECD, 2010. PISA
2009 Results: Learning Trends: Changes in Student Performance since 2000
(Volume V). Paris: OECD Publishing
ISCED 5: Învăţământul terţiar (prima etapă) În mod normal,
pentru admiterea la aceste programe este necesară absolvirea nivelului ISCED 3
sau 4. Acest nivel include programe de învăţământ terţiar cu orientare academică
(tipul A) care au în mare măsură o bază teoretică şi programe de învăţământ terţiar
cu orientare ocupaţională (tipul B) care au de regulă o durată mai mică decât
cele de tipul A şi sunt direcţionate către intrarea pe piaţa muncii.
ISCED 1: Învăţământul primar Acest nivel începe între 5 şi 7 ani, este obligatoriu
în toate ţările şi are în general durata de 4-6 ani.
ISCED 2: Învăţământul secundar inferior Continuă programele de bază ale nivelului
primar, deşi predarea este în mod normal concentrată într-o măsură mai mare pe
discipline de studiu. De obicei, sfârşitul acestui nivel coincide cu sfârşitul
învăţământului obligatoriu.
ISCED 3: Învăţământul secundar superior Acest nivel începe în general la sfârşitul
învăţământului obligatoriu. Vârsta de admitere este în mod normal de 15 sau 16
ani. Condiţia privind studiile anterioare (învăţământul obligatoriu) şi alte
cerinţe minime de admitere sunt de obicei necesare. Instruirea este deseori
concentrată pe discipline de studiu mai mult decât la nivelul ISCED 2. Durata
normală a nivelului ISCED 3 variază de la 2 la 5 ani.
ISCED 0: Învăţământul preşcolar
este definit drept etapa iniţială a instruirii organizate. Se desfăşoară în
cadrul unei şcoli sau a unui centru şi este conceput pentru copiii cu vârsta de
cel puţin 3 ani.
ISCED 1: Învăţământul primar Acest nivel începe între 5 şi 7 ani, este obligatoriu
în toate ţările şi are în general durata de 4-6 ani.
ISCED 2: Învăţământul secundar inferior Continuă programele de bază ale nivelului
primar, deşi predarea este în mod normal concentrată într-o măsură mai mare pe
discipline de studiu. De obicei, sfârşitul acestui nivel coincide cu sfârşitul
învăţământului obligatoriu.
ISCED 3: Învăţământul secundar superior Acest nivel începe în general la sfârşitul
învăţământului obligatoriu. Vârsta de admitere este în mod normal de 15 sau 16
ani. Condiţia privind studiile anterioare (învăţământul obligatoriu) şi alte
cerinţe minime de admitere sunt de obicei necesare. Instruirea este deseori
concentrată pe discipline de studiu mai mult decât la nivelul ISCED 2. Durata
normală a nivelului ISCED 3 variază de la 2 la 5 ani.
