O lecţie despre nedreptate

O lecţie despre nedreptate
de Stanica Ilie Viorel

Omul. I-a fost dat să înţeleagă şi să aleagă.El poate iubi, poate ierta, poate urâ sau poate lovi. De cele mai multe ori totul se întâmplâ fără să facă o alegere în acest sens, el doar face,pur şi simplu inerţial, pentru că a uitat să mai înţeleagă. A uitat. E atât de simplu să loveşti în jurul tău.Un copil pleacă mâhnit de la şcoală pentru că tocmai pe el au uitat ceilalţi să-l aplaude atunci când a dat un răspuns corect. „De ce eşti supărat?” „Azi la şcoală fiecare răspundeam la o întrebare. Când cineva răspundea corect ceilalţi aplaudau. Când am răspuns eu, pe mine nu m-au aplaudat chiar dacă răspunsul meu a fost corect. M-a întrebat doamna de ce sunt supărat şi i-am spus. Atunci a zis: copii, să-l aplaudam...Eu le-am zis: nu mai am nevoie acum...”. Putem spune altfel decât că este o nedreptate ca omul încă din pruncie este condus spre un fel de a fi astfel cum înţeleg cei din jurul său? Ce este drept în faptul că te-ai nascut într-un mediu mizer? Ce este drept în faptul că societatea te-a împins către o direcţie? Ce este drept în faptul că atunci când te trezeşti e atât de târziu, atât de trecut, atât de risipit fără să poţi întoarce timpul, fără să mai poţi alege, ci doar să-ţi înfrunţi resemnarea? Să fie oare destinul cea mai puternică lecţie despre nedreptate?Pruncul să fie cea mai nedreptăţită fiinţă din univers?Dar ce putem spune despre copilărie? Este oare drept ca pe terenul de joacă un copil să se roage de un altul să-l lase şi pe el cu bicicleta? Nu este o nedreptate faptul că un copil, acelaşi, mereu acelaşi e ultimul atunci când are loc o întrecere la alergare? Ce poate fi drept atunci când dintr-un cărucior, imobilizat, un copil se joacă doar privind?E clar, nu pruncia e cea mai puternică lecţie a nedreptaţii! Copilăria poate fi mult mai nedreaptă!Oh! Ce amintire frumoasă e adolescenţa! Câte visuri, câte legăminte...câte speranţe! Atunci încolţesc iubirile, atunci se naşte puterea, atunci idealurile. Dar, vai! Fata aceea cu ochii albaştri, cu râsul său minunat, atât de plăcut, atât de frumoasă! Ea nici nu se uită la el, ea nici nu ştie că el există. Da. Şi mai e şi ea, fata aceea tăcută, care încearcă să se ascundă mereu printre umbre, cu o privire mereu tristă, care îşi ascunde bluziţa sărăcăioasă, aceeaşi zi de zi, pentru că ea nu are cămaşi frumoase, ea nu are haine noi, ea nu are parfumuri la fel ca si celelalte fete. Şi el. El care poartă ochelarii aceeia cu dioptrii multe, el care nu este chemat în echipa de fotbal a clasei niciodată...Şi mai e şi el, şi ea...ei, cei care simt foamea, simt frigul şi care duc zi de zi cu ei certurile celor de acasă ca pe un junghi permanent, ca pe ...Asta nu o fi tot o lecţie a nedreptăţii? Sigur adolescenţa e crudă şi nedreaptă, cea mai nedreaptă!Ea este o femeie fericită: azi a născut. A născut un băieţel frumos, cu ochi ca o mărgea, cu mânuţe care par atât de fragile încât îi este teamă să le atingă. În jurul ei sunt alte mame, fericite şi ele. Plânsul copiilor din jurul său pare un cântec al vieţii. Şi viaţa pare o împlinire- visele capătă o noua formă, speranţele sunt altele şi iubirea...iubirea are un alt sens acum.Dar viaţa e fragilă, viaţa poate fi luată înapoi de destin. În lumina pe care doar ea o vede copilul ei se stinge. Rămâne doar un trup pe care îl strânge la piept, cu care ar vrea să-şi umple golul din ea, pentru ca ea azi nu se mai simte femeie, nu se mai simte deloc, în locul ei e doar durerea şi...strigătul.Aş zice că asta e lecţia nedreptăţii.El. Azi priveşte în urmă. Are doi copii mari, sănătoşi, care i-au dăruit nepoţi. El e mândru şi liniştit. Soarbe umbra nucului în zilele de vară şi mângâie focul din sobă atunci când viforul şuieră ameninţător pe la ferestre.A fost un om bun, un om apreciat, iubit. În jurul său erau copiii, familia, prietenii. Azi el priveşte în urmă căutând a ignora durerea din piept, ori poate din oase, ori poate de pretutindeni căci ea, durerea, i-a rămas fidelă, ea şi singurătatea... Se întinde pe patul său şi adoarme- un somn al ultimelor visuri. Afară viforul încetează a mai şuiera pentru o clipa, atât cât de un rămas bun, apoi şuieră din nou, mai vârtos chiar...Asta da lecţie despre nedreptate!