Cu ceva timp în urmă, cam pe vremea când noile legi ale educaţiei treceau din stadiul de zigot în cel de bebeluş, subliniam faptul că autorităţile guvernamentale au sărit peste un stadiu biologic, dând peste cap evoluţia întregului organism al sistemului de învăţământ. Mai precis, numărul copiilor ce trebuie să meargă la grădiniţă s-a mărit brusc, fără a se asigura cineva în prealabil că există şi grădiniţele necesare pentru acest lucru. Atât de simplă a fost eroarea lor şi foarte mari au fost problemele create. Pentru că, puşi faţă în faţă cu situaţia înscrierii pruncilor la grădiniţă, câteva zeci de mii de părinţi au rămas cu plozii acasă, încălcând astfel o lege concepută prost şi născută strâmb.
Mecanismul prin care normalitatea ajunge să fie ilegală a fost uns atât de bine încât, peste câţiva ani, o altă bombiţă va fi pe cale să explodeze: va creşte numărul de copii ce trebuie înscrişi în clasa întâi, fără ca şcolile să aibă spaţiul fizic unde să îi şi găzduiască. Iar pentru cei care cred că o sală de clasă ori o grădiniţă reprezintă doar o problemă de cât de repede se poate construi, menţionez exemplul unei şcoli din cartierul în care am copilărit, ce a fost construită în numai trei luni, pe vremea lui Ceauşescu, şi în care se învăţa în trei schimburi, cu ore de cîte 40 sau 35 de minute. Numărul elevilor din această şcoală care ajungeau să participe la olimpiadele şcolare pe Capitală tindea în mod consecvent spre zero. O altă şcoală, din acelaşi sector, unde se învăţa doar în două schimburi, iar orele aveau constant 50 de minute şi în care profesorii nu fuseseră adunaţi în grabă de pe stradă, avea constant participări serioase nu numai la concursurile din Bucureşti, ci şi la etapele naţionale ale olimpiadelor. Asta se întâmpla pe vremea când eram elev. Nu ştiu dacă mai este valabil şi acum. Şi nici nu contează, pentru că deja câteva generaţii bune de copii au fost afectate de acest lucru. Paradoxal, cele două şcoli de care vorbesc aveau denumiri aproape identice, în sensul că erau pe dos: Şcoala 79 şi Şcoala 97. Ce se întâmpla la una nu se petrecea dincolo şi viceversa. Doar că Şcoala 97 era cea mai nouă.
Când stilul val-vârtej este aplicat unor domenii care cer fineţe, rezultatul nu poate fi cuantificat calitativ, ci numai cantitativ. Am stins cinci incendii. Faptul că au ars două case pe jumătate şi încă trei complet nu mai contează. Focul a fost stins. Iar din fotoliul de ministru al Educaţiei, Cristian Adomniţei s-a dovedit a fi un pompier aproape perfect. Cum au fost şi alţii înaintea lui. Şi de asta cea mai bună educaţie din România rămâne cea făcută în străinătate. Pentru că realizările excepţionale ale unui sistem cu structură defectă sunt pure întâmplări. Iar a face din noroc o lege e o pură nerozie.
Sursa:http://www.ziare.ro/articol.php?id=1213394819
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu