Viața profesorului român: între mit și realitate
(Și nu, nu e despre vacanțe!)
În fiecare dimineață, cu mult înainte ca prima oră să înceapă, mii de profesori din România intră în școli nu pentru cele 18 ore prevăzute în fișa postului, ci pentru o meserie care nu se termină niciodată.
🔹 Planificări.
🔹 Fișe.
🔹 Adaptări pentru elevii cu CES.
🔹 Lucrări corectate noaptea.
🔹 Comisii.
🔹 Ședințe.
🔹 Birocrație fără sfârșit.
🔹 Consiliere pentru elevii aflați în suferință.
🔹 Discuții cu părinți exasperați.
🔹 O continuă presiune că „nu e destul”.
Să fii profesor în România înseamnă să muncești între 48 și 52 de ore pe săptămână – adică mai mult decât media europeană.
💸 Pentru sub 1.200 de euro lunar. Compară cu Germania (4.500 €) sau Finlanda (3.700 €).
Dar ni se spune mereu: „Aveți vacanțe!”
Realitatea?
Majoritatea profesorilor au, în cel mai bun caz, două-trei săptămâni reale de pauză. Restul e „ocupat”: cursuri obligatorii, examene naționale, corigențe, evaluări, titularizări, lucrări de grad. Și da, ore de meditații – pentru că salariul nu ajunge nici pentru coșul minim de consum.
Aproape o treime dintre profesorii sub 35 de ani părăsesc sistemul în primii ani. Din cauza burnoutului, a haosului birocratic, a lipsurilor din școli și a lipsei de respect.
În rural? Se predă fără materiale, fără consilieri școlari, fără biblioteci funcționale. Dar se cere performanță, testări, rezultate. Cu ce? Cu cine?
Cel mai dureros?
Disprețul mut. Prejudecata că „n-ai fost bun de altceva, te-ai făcut profesor”.
În realitate, profesorii sunt cei care, în fiecare toamnă, umplu bănci goale cu încredere, curaj și cunoaștere. Chiar dacă sistemul îi golește pe dinăuntru.
Nu e vorba de milă. Nu cerem compasiune.
Cerem recunoaștere, respect sincer și o schimbare reală.
E timpul să renunțăm la mituri!
Viitorul României NU e construit pe vacanțele profesorilor, ci pe rezistența lor.
Rezistența de a merge mai departe, când statul le-a întors spatele.
Rezistența de a mai spune unui copil: „Poți mai mult. Și eu cred în tine.”
Atât cât mai pot.
