O poveste … fără final...

O tânără, abia intrată-n Viaţă, avu un vis: acela de a se găsi pe sine, de a se desăvârşi. De a cunoaşte cât mai multe. De a şti.
Mergând pe Drumul Vieţii, a avut şi tristeţi, şi bucurii. Soarele, când îi râdea, când se ascundea de ea. Însă... nu renunţa! Dorinţa şi încrederea că se va desăvârşi nu se desprindea de ea.
Ca orice tânăr, avea o familie, avea bunici, care ţineau sau nu la ea, care se rugau sau nu pentru ea. Însă Buni, Buni de la Vâlcea... – o făcea! Era Buni a ei, Buni pe care o iubea! O Buni bună, care avea o mare încredere în ea, încredere ce i-a dat aripi să zboare, i-a dat scut şi speranţă, speranţă de învingător. O Buni bună, care avea o extraordinar de mare încredere în ea şi o dorinţă de a o aduce pe Calea Vieţii. Adevărata Cale a Vieţii. Dreapta Cale a Vieţii.
Viaţa s-a scurs, firesc, în drumul său, cu bunele şi relele ce o caracterizau. Tânăra noastră ce făcea? Lupta. Lupta devenise dură pentru ea. O luptă în care a descoperit (sau i s-a descoperit) sensul Vieţii omului pe Pământ: credinţa, nădejdea, dragostea. Lucrul făcut cu gândul la Dumnezeu, mintea ridicată la Maica şi Stăpâna de nebiruit a tuturor.
Lupta, cădea, se ridica, lupta şi tot aşa, mereu aşa. Viaţa-i era o luptă. Crâncenă, neîndurătoare, neiertătoare, fără suflet, fără... nimic... uman în ea.
Lupta... a devenit cumplit de grea pentru ea! O puteţi ajuta cumva?
Tânăra de atunci, înaintată în vârstă acum (cu doar 13 ani, aproape, nu mai mult!) se află printre voi, chinuindu-se – uneori foarte-foarte mult! – să meargă drept pe Calea strâmt-a Vieţii. Chinuindu-se, la propriu şi la modul figurat. De ce? Pentru că, în urma unui accident, suferit în aprilie 1998, s-a lovit la coloană, în căderea pe treptele unei scări, când pleca de la serviciu spre casă. O banală căzătură (mai avea doar două trepte de coborât!), dar cu consecinţe dintre cele mai... grele şi neplăcute.
În urma internărilor în spitalele bucureştene (Militar Central, Bagdasar-Arseni, Colentina, Municipal), a fost diagnosticată cu:
Pareză de S.P.E. şi S.P.I. – nerv sciatic, membrul inferior stâng;< Dicopatie lombară L4-L5 şi L5-S1, faza III / stadiul III; Discartroză cervicală C5-C6, cu sindrom iritativ; Sindrom coadă de cal. Nu se ştie din ce motiv (probabil... – grijile zilei de mâine, grijile pe care şi le făcea în legătură cu cei apropiaţi, în legătură cu viitorul său etc.), în 2005, a fost diagnosticată, la Institutul „Parhon” din Bucureşti (doamna dr. Adina Ghemigian) şi cu MICRONODUL TUMORAL HIPOFIZAR LATERAL STÂNG, SECRETANT DE PROLACTINĂ. Din cauza mersului dificil, stepat, toată greutatea preluând-o membrul inferior drept, sănătos, în martie 2008 a suferit o intervenţie chirurgicală la genunchiul acestuia, pentru CONDROMALACIE GRAD II CONDIL FEMUR INT. PLATOU TIBIAL ARTICULAŢIA GENUNCHIULUI DREPT, PLICĂ SINOVIALĂ SUPRAPATELARĂ GENUNCHI DREPT. Iar în ziua de 23 februarie 2010 a fost operată pentru Hernia de disc de la nivelul L5-S1, prin NUCLEOPLASTIE PERCUTANĂ, DECOMPRESIE MECANICĂ A NUCLEULUI PULPOS. Spitalizările, medicamentele, tratamentele, ghetele ortopedice speciale cu arc şi plăcuţe pe laterale, pentru a-i susţine gleznele, asupra cărora nu are control din cauza parezei, costau şi costă o avere. Nici mai mult, nici mai puţin. Pentru unii, suma ar fi mică, totuşi, însă pentru ea – enormă. În condiţiile în care se ridică cu mult peste 800 RON lunar. Nepunând la socoteală „darurile” (sau „micile atenţii”) pe care trebuia şi trebuie să le facă unei armate întregi de cadre medicale. Pentru că altfel – a trăit-o, din plin, pe propria-i piele! – niciunul nu se uită la tine. Sau te tratează cu ironie, indiferenţă, bătaie de joc, amânare. Dulce-amăruie amânare („Nu avem loc, reveniţi!”, „da, avem loc, peste o săptămână. Reveniţi!”, „Aaaa, programarea. S-a ocupat locul... Nu ştiu ce să zic. Mai sunaţi.” etc.). Pentru a putea contribui la cheltuielile casei, pentru a nu stagna în acel proces al devenirii de sine, pentru a culege, din nou, din Nectarul Vieţii, s-a hotărât să nu mai fie o povară pentru cei dragi ai săi. Pentru că sufereau şi ei, alături de ea, pentru că... se certau. Da! Se certau! Şi ea tânjea după linişte, după pacea aducătoare de senin, frumos şi bucurii. Nu-şi dorea să ajungă, în veci, a cerşi pe la colţ de stradă, ori prin curţile bisericilor, ale mănăstirilor, o bucată de pâine ori un leuţ. Nu! Nu suporta gândul acesta! Încurajată şi plină de speranţă (datorită OUG 102/1999, modificată în 2002 şi 2005, datorită Legii 448 din 6 decembrie 2006), a susţinut şi susţine (dacă nu an de an, cel mult la 3 ani odată) examene, pentru a fi, numită, prin repartiţie, la muncă. Munca la catedră. La şcoală. În învăţământul preuniversitar de stat. Activitate la care tânjea încă de când era elevă, la Şcoala 169, şi se uita lung, foarte lung la scara profesorilor, pe care se imagina urcând veselă, purtând, sub braţ, faimosul catalog aducător de lacrimi şi de bucurie. A obţinut, în urma unor astfel de concursuri, de examene, şi note de 7,60, de 7,70, de 6,00, de 9,12, fiind încadrată ca profesor. Profesor calificat, dar suplinitor, Încadrată pe perioade determinate. S-a bucurat, tânăra noastră, de bucuria celor din preajma sa, s-a bucurat de reuşite, a plâns când atingea pământul, însă se ridica, mergea mai departe, tot mai departe. Înainta. Poate, cu bucurie, ar fi trebuit să se termine povestea ei, a tinerei. Dar... prezentul dur, urât, negru trage de poveste înainte, înăbuşind-o în mantia-i neagră: Casa de Pensii pe raza căreia domiciliază a somat-o să-i returneze suma primită, ca „pensie necuvenită”, pe 3 ani în urmă. Hm! „Pensie necuvenită”?!??? Pâmă în martie 2010, avea gradul II de invaliditate (cu pierderea, „în cea mai mare parte, a capacităţii de muncă”, cum atestă unele Certificate medicale de încadrare în grad de invaliditate, fără nicio indicaţie expresă, la rubrica „Recomandări profesionale”, cum că nu ar avea voie să muncească – cm se făcea odinioară, în primii ei ani de după accident – ) şi gradul accentuat de handicap locomotor. Grade stabilite în urma atâtor şi atâtor investigaţii medicale, în servicii de specialitate, aflate în spitale de renume.
Prezentul? E negru şi de nesuportat pentru ea! Casa de Pensii îşi vrea, în continuare, banii (care sunt cât 3-4 averi, ori mai mult: 123.770.000 lei vechi), trimiţându-i somaţie după somaţie, Tribunalul Municipiului Bucureşti şi Curtea de Apel catalogând ca „nefondate” acţiunile sale de încercare a ştergerii debitului instituit în sarcina sa. Sau, cel puţin, a diminuării acestuia, funcţie de context, de costuri.
Tânăra noastră, în curând, va trebui să se opereze pentru DIASTAZISUL TIBIO-TARSIAN, o consecinţă neplăcută a accidentului banal suferit în anul 1998: din cauza parezei, nu are control asupra gleznei stângi, la fiecare pas aceasta răsucindu-se foarte mult, ajungând să calce, practic, pe o jumătate de talpă. Noroc cu ortezele şi cu ghetele ortopedice speciale. Numai că şi acestea... – scumpe foc!
Pentru îndreptarea gleznei, trebuie să i se facă ori o artrodeză (fixarea într-o anumită poziţie, cu ajutorul unor şuruburi extrem de costisitoare – în ţara -), ori un transplant de tendon (variantă pentru care optează, pentru că, prin recuperarea medicală ulterioară operaţiei, articulaţiile gleznei îşi pot recupera, integral, funcţiile motorii. Adică, pe scurt, după atâţia ani de chin dureros, ar putea să meargă cum mergea înainte de accident: om normal, cu speranţe, cu idealuri... Ar fi frumos, nu?).
Din păcate, a doua modalitate de intervenţie chirurgicală nu se prea practică în România, medicii ferindu-se de ea... Aşadar, rămâne... străinătatea. Dar cu ce? De unde bani? Casa de Pensii are întâietate, nu?
Casa de Pensii şi domnii judecători nu ştiu nici acest din urmă (sau nu!) lucru: a mers (chinuindu-se) drept, înainte, suferind umilinţe, insulte din partea concetăţenilor săi, dar şi a celor mai mici decât ea, pe care îi iubea şi îi iubeşte necondiţionat, cărora dorea şi doreşte să le lase, în suflete, Lumină din Lumina sufletului său, cărora dorea şi doreşte să le împărtăşească sau să le dăruiască din prea plinul sufletului său: cunoştinţe diverse, bunătate, credinţă, smerenie. Poate şi puţină înţelepciune. Pentru aceasta are nevoie de pace, de siguranţa zilei de mâine, de ajutor. Da! Are nevoie de ajutor. De ajutorul fiecăruia dintre cei ce se află în jurul său, cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi.
Aş vrea ca povestea sa să aibă, totuşi, un final. Un final cu lacrimi de bucurie, nu cu lacrimi de tristeţe.
O puteţi ajuta? O veţi ajuta?
Vă rog: daţi-i o mână de ajutor, are nevoie de ea!< Povestea sa... e... povestea mea...: NICOLETA ENCULESCU, LICENŢIATĂ ÎN FILOLOGIE, SPECIALIZAREA ROMĂNĂ – FRANCEZĂ, promoţia 1999 (media examenului de Licenţă: 8,25) STUDII APROFUNDATE ÎN ETNOLOGIE ŞI FOLCLOR, cu diplomă obţinută în iunie 2002 (media examenului de disertaţie: 10,00) PREMII I şi MENŢIUNI obţinute în urma participării la diferite concursuri literare naţionale şi internaţionale (Franţa), în perioada 2000 – 2004 POEZII şi ESEURI, REPORTAJE – apăute în diferite ziare, reviste, săptămânale, în perioada 1992 – 2000, 2009, 2010 („La Datorie”, „Observatorul Militar”, „Opinia Naţională”, „Metrobus”, „Cruce şi Înviere”, „Buletinul parohiei Buna-Vestire” din sectorul 4 al Bucureştiului; revista „ASTO”), precum şi în volumul antologic „Lmpadeforii” (Editura MOREL, Bucureşti, 2001); VOLUM PROPRIU DE POEZII FLACĂRĂ ARZÂND (Editura UNIVERSITARĂ, Bucureşti, 2009), apărut în urma decernării Premiului Special pentru încurajarea debutului editorial, acordat de Fundaţia „Vâlcea 1”, prin preşedintele său, domnul Emilian Frâncu. (cu notificarea: premiul era acordat pentru publicarea unei alte lucrări, finalizate, dar care necesită o sumă uriaşă – 37.000.000 lei vechi -, de care nu are de unde să facă rost. Este vorba despre lucrarea intitulată SPIRITUALITATE ŞI ARTĂ ORTODOXĂ ÎN COMUNA COSTEŞTI, JUDEŢUL VÂLCEA)
STUDENTĂ LA A DOUA FACULTATE, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” – Bucureşti, specializarea Didactică.
Lumea ei, a tinerei? E lumea celor mici, pe care doreşte să-i ajute să progreseze spiritual, intelectual. Au obţinut, împreună, lauri, bucurii:
eleva Udrea Laura – Alexandra a fost admisă (Liceul Particular nr.1 „Octav Onicescu – Mihoc”, an şcolar 2002/2003) la Academia de Studii Economice – Facultatea de Relaţii Internaţionale (studii în limba franceză), în primii 20 (sesiunea iulie 2003);
- elevii Marincovici Maria si Duminicescu Mihai (Liceul Particular nr.1 „Octav Onicescu – Mihoc”, clasele a XI-a A si a XI-a B – an şcolar 2002/2003) au obţinut menţiuni pentru creaţii literare proprii în limba franceză, la Concursul Internaţional de Creaţie Literară „L’Ile des Poètes – Rencontres”, desfăşurat în Franţa (Ste Geneviève des Bois);
- eleva Marinescu Cristina-Maria (clasa a X-a C, Liceul de stat „Octav Onicescu”, sector 4, Bucureşti) a obţinut MENŢIUNE (nota 8,00) la Olimpiada de Limba şi Literatura Română – faza pe sector (anul şcolar 2004-2005);
- eleva Bercuci Livia (clasa a X-a C, Liceul de stat „Octav Onicescu”, sector 4, Bucureşti, an şcolar 2004-2005) a obţinut, la Concursul Naţional de Creaţie Literară organizat de Centrul Cultural „Mihai Eminescu” şi Primăria sectorului 2, MENŢIUNE;
- în anul şcolar 2008-2009, la Şcoala cu clasele I – VIII nr.81, Bucureşti, la Concursul Naţional de Limba şi Literatura Română „Ionel Teodoreanu”, elevii mei au obţinut următoarele rezultate:
Faza pe sector
Clasa a V-a
Floarea Ioana-Cristina = 108,5 p. din 120;
Cheşcheş Ioana = 107 p. din 120;
Hosu Ana = 102 p. din 120
Clasa a VI-a
Durdeu Diana = 111 p. din 120;
Dobrin Ana = 100 p. din 120
Faza pe municipiu
Cheşcheş Ioana = 100,5 p. din 120;
Hosu Ana = 100 p. din 120
Tot în anul şcolar 2008-2009, eleva Cheşcheş Ioana (clasa a V-a) s-a clasificat pentru etapa naţională a Concursului „+ / - Poezie”, desfăşurat în municipiul Timişoara.
Nicoleta Enculescu si locuiesc in Bucuresti, strada Călugăreni, nr.3, sector 3, cod poştal 031528, oficiul poştal 77.
Numere de telefon: - fix: 021.321.32.15;
- mobil: 0746.398.753.