Decizie nr. 1525/2010 din 24/11/2010

asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte

Publicat in MOF nr. 818 - 07/12/2010

 

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 818 din 07/12/2010

    Prin Adresa nr. 5/EB/97, primul-ministru al Guvernului României a sesizat Curtea Constituţională cu cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte.

    Sesizarea a fost formulată în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.e) şi art. 34 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 16.232 din 15 noiembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 4.520E/2010.

    Prin actul de sesizare se solicită Curţii Constituţionale constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională între Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, conflict generat de refuzul Parlamentului României de a permite prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură, depuse ca urmare a angajării răspunderii Guvernului, conduită ce a determinat un blocaj instituţional referitor la moţiunea de cenzură.

    Totodată, se solicită Curţii Constituţionale să se constate că blocajul instituţional cu privire la prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură poate fi înlăturat numai prin continuarea procedurii parlamentare de asumare a răspunderii Guvernului.

    În susţinerea cererii formulate, se arată următoarele:

    La data de 12 noiembrie 2010, preşedintele Senatului, printr-o scrisoare, a solicitat primului-ministru "să retragă din procesul legislativ proiectul Legii educaţiei naţionale asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea". Prin cererea sa, primul-ministru apreciază că această conduită a preşedintelui Senatului duce la imposibilitatea prezentării şi dezbaterii în şedinţa comună a celor două Camere a moţiunii de cenzură depuse la data de 29 octombrie 2010, ceea ce a şi generat prezentul conflict juridic de natură constituţională.

    Se arată că Parlamentul României a parcurs calendarul adoptat pentru desfăşurarea procedurii angajării răspunderii Guvernului, calendar consemnat chiar în stenograma şedinţei Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului din data de 18 octombrie 2010. Se susţine că, prin stabilirea datei prezentării proiectului de lege, Parlamentul "a permis Guvernului să îşi angajeze răspunderea asupra proiectului Legii educaţiei naţionale", iar Guvernul şi opoziţia au acţionat în consecinţă, prin prezentarea în plenul reunit al celor două Camere ale Parlamentului a proiectului legii în cauză, respectiv, prin depunerea unei moţiuni de cenzură.

    În aceste condiţii, Parlamentul trebuia să dea curs prevederilor art. 113 şi art. 114 din Constituţie, precum şi art. 78 coroborat cu art. 82 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

    Autorul sesizării mai arată că odată angajată răspunderea Guvernului în faţă Parlamentului, ea nu mai poate fi stopată, procedura necesitând a fi parcursă în toate etapele sale; altfel, ar însemna ca ori de câte ori Guvernul, după angajarea răspunderii, ar avea indicii că moţiunea de cenzură depusă va fi votată, ar avea posibilitatea să-şi retragă angajarea răspunderii şi să ceară stoparea procedurilor parlamentare.

    Se susţine că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 nu poate fi invocată în sprijinul acreditării soluţiei de retragere din procesul legislativ a proiectului Legii educaţiei naţionale, întrucât:

   - anterior sesizării Curţii Constituţionale, Birourile permanente ale celor două Camere ale Parlamentului au permis Guvernului să îşi angajeze răspunderea pe proiectul Legii educaţiei naţionale;

   - Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 a fost publicată cu mult după expirarea termenelor pentru prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură;

   - Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 nu obligă Guvernul să renunţe la procedura angajării răspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale.

    În fine, sunt menţionate mecanismele de control pe care autorităţile publice le pot exercita în sensul limitării oricăror abuzuri din partea Guvernului în cadrul procedurii de angajare a răspunderii.

    În conformitate cu dispoziţiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată părţilor aflate în conflict pentru a-şi exprima, în scris, punctul de vedere asupra conţinutului conflictului şi a eventualelor căi de soluţionare a acestuia.

    Camera Deputaţilor a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 51/5.418 din 16 noiembrie 2010, punctul său de vedere, în care apreciază că există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul acestuia din urmă de a pune pe ordinea de zi prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură depuse de opoziţia parlamentară la 29 octombrie 2010. Se arată că declanşarea controlului parlamentar în condiţiile art. 114 din Constituţie este obligatorie atât timp cât a fost depusă şi neretrasă o moţiune de cenzură. Totodată, se susţine că nu se poate refuza dreptul Guvernului de a-şi angaja răspunderea şi astfel de a declanşa controlul parlamentar pentru că numai în acest fel legea asupra căreia este angajată răspunderea poate fi sau nu adoptată.

    Senatul a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. I 2.547 din 17 noiembrie 2010, punctul său de vedere, în care apreciază că sesizarea formulată de primul-ministru al Guvernului României este neîntemeiată, iar solicitarea acestuia ca blocajul instituţional - de altfel inexistent, în opinia preşedintelui Senatului - să fie înlăturat prin continuarea procedurii parlamentare de asumare a răspunderii guvernamentale este lipsită de obiect, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010.

    Se susţine că prin continuarea procedurii parlamentare de asumare a răspunderii guvernamentale, astfel cum solicită primul-ministru, este încălcat textul art. 1 alin. (4) din Constituţie, care obligă autorităţile publice la un comportament constituţional loial, şi este lipsită de efecte juridice însăşi Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, care stabileşte că "angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţională". Se apreciază că o atare solicitare venită din partea primului-ministru al Guvernului României nu numai că nu rezolvă, ci perpetuează conflictul juridic de natură constituţională constatat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010. Se arată că acel conflict juridic de natură constituţională constatat de Curte prin decizia menţionată nu s-a încheiat la 18 octombrie 2010, din moment ce Decizia Curţii, prin care s-a constatat existenţa conflictului, a fost pronunţată la data de 3 noiembrie 2010.

    Se consideră că datorită poziţiei supraordonate a Constituţiei, indiferent de prevederile regulamentare existente, deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi lipsite de efecte juridice. De aceea, în cazul în care un titular al dreptului de sesizare al Curţii Constituţionale, potrivit art. 146 lit. e) din Constituţie, decide sesizarea acesteia, procedurile parlamentare privind angajarea răspunderii Guvernului, chiar dacă sunt în derulare, trebuie suspendate pentru ca, în final, decizia ce va fi pronunţată de Curtea Constituţională să îşi găsească aplicabilitatea.

    Se arată că, în cazul constatării existenţei conflictului juridic de natură constituţională generat de încălcarea competenţei Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, Guvernul este obligat să retragă din Parlament actul pe care şi-a asumat răspunderea, acesta fiind singura modalitate de restabilire a raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice aflate în conflict, care să permită colaborarea acestora în viitor.

    Potrivit dispoziţiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, pentru dezbaterea sesizării primului-ministru al Guvernului României au fost citate părţile aflate în conflict. Dezbaterile asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională au avut loc la data de 18 noiembrie 2010 şi s-au desfăşurat potrivit prevederilor art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, cu citarea părţilor şi ascultarea concluziilor reprezentanţilor acestora. Au fost prezenţi autorul sesizării, primul-ministru al Guvernului României, domnul Emil Boc, preşedintele Senatului, domnul Dan-Mircea Geoană, şi preşedintele Camerei Deputaţilor, doamna Roberta Alma Anastase.

    Susţinerile acestora au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor, în temeiul dispoziţiilor art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 24 noiembrie 2010.

    C U R T E A,

    examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentanţilor autorităţilor publice aflate în conflict, punctele de vedere depuse, prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, reţine următoarele:

    Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1, 10, 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra cererii privind soluţionarea prezentului conflict juridic de natură constituţională.

    Examinând cererea de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, se constată următoarele:

   I. Prin cererea formulată, primul-ministru al Guvernului României solicită Curţii Constituţionale constatarea existenţei unui conflict juridic de natură constituţională dintre Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, conflict generat de refuzul Parlamentului României de a permite prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură depuse ca urmare a angajării răspunderii Guvernului, conduită ce a determinat un blocaj instituţional referitor la moţiunea de cenzură.

    Totodată, ca modalitate de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, se solicită Curţii Constituţionale să se constate că blocajul instituţional cu privire la prezentarea şi dezbaterea moţiunii de cenzură poate fi înlăturat numai prin continuarea procedurii parlamentare de asumare a răspunderii Guvernului.

   II. Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale constante, noţiunea de conflict juridic de natură constituţională "nu se limitează numai la conflictele de competenţă, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituţionale, ci vizează orice situaţii juridice conflictuale a căror naştere rezidă în mod direct în textul Constituţiei" (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009). Având în vedere definiţia jurisprudenţială a sintagmei cuprinse în art. 146 lit. e) din Constituţie, în cauza de faţă, analiza Curţii trebuie să se circumscrie următoarelor aspecte:

   - dacă există o situaţie conflictuală între Guvern, pe de o parte, şi Parlament, pe de altă parte, mai exact, un conflict juridic între autorităţile menţionate;

   - în ipoteza constatării existenţei unei situaţii conflictuale, dacă aceasta rezultă în mod direct din textul Constituţiei.

   III. Curtea reţine că pentru a analiza dacă cererea cu care a fost sesizată vizează un conflict juridic a cărui naştere rezidă în textul Constituţiei, trebuie să clarifice atât natura juridică, cât şi semnificaţia juridică a scrisorii preşedintelui Senatului comunicate primului-ministru al Guvernului României. O asemenea analiză este necesară, întrucât autorul sesizării susţine că tocmai această scrisoare a creat premisele creării unui conflict juridic de natură constituţională.

    Potrivit art. 39 alin. (1) lit. f) din Regulamentul Senatului, preşedintele acestei Camere a Parlamentului "reprezintă Senatul în relaţiile cu Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Guvernul, Curtea Constituţională, precum şi cu alte autorităţi şi instituţii interne ori internaţionale". O atare atribuţiune a sa angajează Senatul ca autoritate publică în raporturile sale constituţionale cu autorităţile publice menţionate în textul regulamentar, ceea ce înseamnă că preşedintele Senatului, prin acţiunile sau inacţiunile sale, angajează din punct de vedere constituţional Camera din care face parte. În aceste condiţii, Curtea constată că Scrisoarea, înregistrată la Senat cu nr. I-2.533/12.XI.2010 şi menţionată de primul-ministru în sesizarea sa, a angajat din punct de vedere constituţional Senatul şi, implicit, Parlamentul ca unica autoritate legiuitoare a ţării. Astfel, scrisoarea în cauză are natura juridică specifică a unui act juridic, o manifestare expresă a voinţei Parlamentului ca autoritate publică. Mai mult, pentru a întări cele mai sus expuse, respectiv că preşedintele Senatului acţionează pentru şi în numele Parlamentului, Curtea reţine că acesta a fost cel care a condus şedinţele comune ale Birourilor permanente ale Senatului şi Camerei Deputaţilor din 18 octombrie 2010 şi 28 octombrie 2010, şedinţe în care a fost stabilit calendarul procedurilor privind angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, respectiv a fost respinsă cererea de amânare a prezentării de către Guvern a proiectului de lege menţionat.

    În ceea ce priveşte semnificaţia juridică a scrisorii în cauză, se constată că prin aceasta se solicită primului-ministru al Guvernului României "să retragă din procesul legislativ proiectul Legii educaţiei naţionale asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea". O atare solicitare este o manifestare expresă de voinţă a Senatului în sensul de a obliga Guvernul să "retragă" proiectul de lege în cauză. Or, proiectul respectiv de lege a fost promovat prin angajarea răspunderii Guvernului în temeiul art. 114 din Constituţie, ceea ce, în aceste condiţii, ar însemna "retragerea" angajării răspunderii Guvernului. Numai că procedura constituţională prevăzută de art. 114 din Constituţie nu poate fi "retrasă" de subiectul care deja a iniţiat-o, fiind un act de voinţă care angajează Guvernul în mod irevocabil, astfel încât scrisoarea preşedintelui Senatului capătă mai degrabă o valenţă duală, respectiv fie Guvernul renunţă la angajarea răspunderii, ceea ce, din punct de vedere constituţional, nu mai este posibil, fie urmează ca Parlamentul să nu mai continue procedura angajării deja începute, cu consecinţa neadoptării legii în cauză. Cum primul aspect menţionat nu este posibil, rezultă că Parlamentul ignoră decizia Guvernului de angajare a răspunderii, motivat de pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010. Astfel, Parlamentul, prin preşedintele Senatului, îşi justifică acţiunea prin pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, pe când Guvernul contestă aplicabilitatea deciziei menţionate într-o procedură de angajare a răspunderii sale deja începută.

    În aceste condiţii, în cauza de faţă, Curtea constată că există în mod evident un conflict juridic între Guvern, pe de o parte, şi Parlament, pe de altă parte; totodată, Curtea reţine că izvorul acestui conflict juridic rezultă chiar din prevederile Constituţiei, respectiv din prevederile art. 114 coroborate cu art. 113 din Constituţie, precum şi din cele ale art. 146 lit. e) coroborate cu art. 147 alin. (4) din Constituţie.

   IV. Prin ipoteză, problema de drept constituţional ridicată este posibilitatea eventuală a blocării procedurii prevăzute de art. 114 din Constituţie prin invocarea dispoziţiilor art. 146 lit. e) coroborate cu cele ale art. 147 alin. (4) din Constituţie.

    Aceasta este chestiunea de drept constituţional asupra căreia Curtea urmează să se pronunţe pentru a soluţiona conflictul juridic de natură constituţională cu care a fost sesizată. În demersul său, Curtea trebuie să stabilească consecinţele pe plan constituţional ale deciziei Guvernului de angajare a răspunderii în condiţiile art. 114 din Constituţie, să clarifice efectele deciziilor pronunţate în cadrul competenţei sale de la art. 146 lit. e) din Constituţie şi să facă aplicarea acestora la situaţia litigioasă de faţă.

   V. Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că "angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se consideră adoptat, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă sau, fiind iniţiată, a fost respinsă" (a se vedea Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998).

    În cadrul acestei proceduri, un rol cu totul aparte trebuie atribuit deciziei Guvernului de a-şi angaja răspunderea, având în vedere consecinţele care decurg din aceasta. Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea îşi găseşte temeiul în art. 114 alin. (1) din Constituţie şi constituie un act de voinţă exclusiv, unilateral şi irevocabil realizat în vederea adoptării unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect de lege. Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul oportunităţii sale, însă, la nivelul Parlamentului, în condiţiile procedurale stabilite prin Constituţie şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, se poate depune şi vota o moţiune de cenzură care are drept efect demiterea Guvernului.

    Moţiunea de cenzură se constituie într-un adevărat instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului. Reglementarea generală a moţiunii de cenzură se regăseşte în dispoziţiile art. 113 din Constituţie, iar anumite aspecte particulare ale acestei instituţii juridice sunt reglementate prin art. 114 alin. (2) şi (3) din Constituţie. Aceste din urmă prevederi constituţionale califică moţiunea de cenzură depusă în cadrul procedurii angajării răspunderii Guvernului ca fiind una "provocată", fără ca sub aspectul naturii juridice şi al finalităţii urmărite să o deosebească de moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din Constituţie. Astfel, Curtea reţine că prevederile Constituţiei nu reglementează două categorii de moţiuni de cenzură, ci, din contră, moţiunea de cenzură ca instituţie juridică este una singură, reglementată de art. 113 din Constituţie; elementele specifice ce vizează moţiunea de cenzură iniţiată în ipoteza angajării răspunderii Guvernului nu relevă decât două particularităţi procedurale (contextul iniţierii - după prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege ce face obiectul angajării răspunderii - şi posibilitatea constituţională de iniţiere - indiferent dacă semnatarii săi au mai iniţiat în cadrul aceleiaşi sesiuni parlamentare o moţiune de cenzură potrivit prevederilor art. 113 din Constituţie) şi o particularitate de natură substanţială (în cazul respingerii moţiunii de cenzură, programul, declaraţia de politică generală sau proiectul de lege se consideră adoptat), care nu pot califica moţiunea de cenzură prevăzută de art. 114 din Constituţie ca un instrument de control parlamentar distinct de moţiunea de cenzură reglementată de art. 113 din Constituţie.

    Având în vedere cele de mai sus, rezultă că, prin votarea unei moţiuni de cenzură, indiferent dacă aceasta a fost depusă în condiţiile art. 113 sau art. 114 din Constituţie, realizându-se controlul parlamentar, se retrage încrederea acordată Guvernului, ceea ce are drept efect demiterea acestuia.

    Parlamentul nu are competenţa de a împiedica Guvernul să ia decizia angajării răspunderii; de asemenea, odată luată această decizie, Parlamentul nu poate împiedica Guvernul să continue procedura în cauză, întrucât s-ar ajunge la situaţii inadmisibile în care un Guvern minoritar să nu îşi poată angaja niciodată răspunderea, ceea ce încalcă în mod flagrant art. 114 din Constituţie. De asemenea, nici Guvernul nu îşi poate retrage cererea de angajare a răspunderii, fiind un act irevocabil al său. În acest context constituţional, depunerea moţiunii de cenzură are semnificaţia declanşării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului şi mutatis mutandis constituie un act irevocabil în sensul iniţierii acestui control; este o armă pusă îndeobşte la îndemâna opoziţiei parlamentare şi nu în ultimul rând este o formă de exprimare a opoziţiei faţă de măsurile adoptate de Guvern. În consecinţă, împiedicarea prezentării şi refuzul de a dezbate o moţiune de cenzură deja depusă sunt contrare Constituţiei, întrucât acest lucru ar echivala cu eliminarea posibilităţii opoziţiei parlamentare de a cenzura şi controla deciziile guvernamentale de angajare a răspunderii.

    Astfel, în cauza de faţă, Curtea reţine că Parlamentul, prin reprezentantul său, şi anume preşedintele Senatului, nu a respectat termenul de prezentare a moţiunii de cenzură în şedinţa comună a celor două Camere de cel mult 5 zile de la data depunerii acesteia, prevăzut de art. 78 alin. 1 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, ceea ce se constituie într-o piedică la prezentarea moţiunii de cenzură depusă de opoziţia parlamentară. Mai mult, având în vedere cele arătate mai sus, dezbaterea moţiunii de cenzură trebuia deja demarată, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât Curtea constată că Parlamentul, prin reprezentantul său, şi anume preşedintele Senatului, refuză supunerea acesteia spre dezbatere în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, contrar prevederilor art. 114 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 113 alin. (3) din Constituţie. În acest mod opoziţia parlamentară nu se mai poate exprima şi controlul parlamentar este lipsit de eficienţă. Or, niciun instrument juridic prevăzut de Constituţie nu poate fi lipsit de eficienţă, golirea lui de conţinut determinând caracterul lui iluzoriu şi, implicit, încălcarea principiului constituţional al statului de drept.

    În fine, Curtea reaminteşte că, în funcţie de votarea sau nu a moţiunii de cenzură, fie Guvernul este demis, fie proiectul Legii educaţiei naţionale se consideră adoptat, după caz. Întrucât procedura angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale continuă de drept în temeiul art. 114 din Constituţie, solicitarea autorului sesizării ca instanţa constituţională să oblige autorităţile publice implicate în prezentul conflict juridic de natură constituţională să continue procedura parlamentară a angajării răspunderii Guvernului este lipsită de obiect.

   VI. Cu referire la posibila interferenţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, în cadrul procedurii angajării răspunderii Guvernului declanşate la 12 octombrie 2010, Curtea reţine următoarele:

    Potrivit art. 3 lit. a) şi b) din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului se întrunesc în şedinţă comună, la convocarea preşedinţilor acestora, pentru adoptarea proiectului ordinii de zi a şedinţelor comune ale Parlamentului şi pentru stabilirea datei şi locului desfăşurării şedinţelor comune. Astfel, în şedinţa comună a Birourilor permanente ale celor două Camere din 18 octombrie 2010 a fost discutată solicitarea Guvernului transmisă Parlamentului la data de 12 octombrie 2010 şi a fost fixat un calendar în ceea ce priveşte procedurile privind angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale.

    Sesizarea preşedintelui Senatului care a dus la pronunţarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 a fost făcută prin Adresa nr. XXXV 3.931 din 19 octombrie 2010. Curtea, prin decizia menţionată, a constatat că "angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţională şi a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, întrucât proiectul de lege se află în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională".

    În acelaşi timp, Curtea, cu privire la solicitarea autorului sesizării, în sensul ca instanţa de contencios constituţional să oblige Guvernul să renunţe la procedura angajării răspunderii, în considerentele deciziei, a constatat că "această cerere excedează competenţei sale, soluţia aparţinând în exclusivitate autorităţilor publice aflate în conflict".

    O atare abordare a Curţii Constituţionale s-a impus prin prisma unui aspect deosebit de important, şi anume prin faptul că instanţa constituţională a fost sesizată de către preşedintele Senatului în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie după ce Birourile permanente ale celor două Camere au luat în discuţie decizia Guvernului din 12 octombrie 2010 de a-şi angaja răspunderea. De altfel, prin Adresa nr. 2 MC din 18 octombrie 2010, preşedintele Camerei Deputaţilor a şi comunicat primului-ministru al Guvernului României calendarul stabilit în Birourile permanente.

    În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, de principiu, că "ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare" (a se vedea Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 24 iulie 2008).

    De asemenea, într-un control de constituţionalitate pe cale de excepţie, Curtea a arătat că "decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" (a se vedea Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008).

    Prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, soluţionând un conflict juridic de natură constituţională, Curtea a statuat expressis verbis că "Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, «Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor». Efectul ex nunc al actelor Curţii constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

    Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională".

    Din cele de mai sus, rezultă, în mod evident, următoarele:

   1. Deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie au putere numai pentru viitor;

   2. Deciziile Curţii Constituţionale, făcând parte din ordinea normativă, nu pot fi aplicate retroactiv, mai exact unor raporturi/situaţii juridice încheiate.

    În cauza de faţă, Curtea constată că Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 nu poate să se aplice unor raporturi juridice de drept public deja încheiate, întrucât, pentru a "bloca" angajarea răspunderii Guvernului prin intermediul unei decizii a Curţii Constituţionale, titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională prevăzuţi de art. 146 lit. e) din Constituţie trebuiau să uzeze de acest drept până cel târziu la data de 18 octombrie 2010. Decizia de angajare a răspunderii Guvernului a fost acceptată implicit la data la care Biroul permanent al celor două Camere a stabilit calendarul angajării răspunderii. Prin această acceptare, situaţia juridică constituită prin decizia de angajare a răspunderii Guvernului a fost încheiată; celelalte aspecte, şi anume prezentarea proiectului de lege, iniţierea unei moţiuni de cenzură, votarea moţiunii de cenzură sau adoptarea proiectului de lege prezentat sunt efecte ale deciziei Guvernului, acceptată de Parlament, de a-şi angaja răspunderea. Astfel, situaţia juridică menţionată trebuie calificată ca fiind facta praeterita, şi nu facta pendentia. Dacă, din contră, s-ar considera că ipoteza de faţă se constituie într-o situaţie juridică aflată în curs de executare înseamnă că decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea este un act de voinţă care se prelungeşte în timp cu mai multe faze decizionale. Or, de fapt, astfel cum s-a arătat mai sus, procedurile parlamentare angajate după stabilirea calendarului de către Biroul permanent nu sunt decât simple efecte ale unei situaţii juridice deja încheiate.

    Astfel cum rezultă şi din Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, "efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de către autorităţile publice implicate în conflictul juridic de natură constituţională". Acest considerent este aplicabil întru-totul şi în cauza de faţă, întrucât conflictul constatat de către Curte nu este unul care este încă în desfăşurare, ci s-a încheiat la momentul 18 octombrie 2010 când Parlamentul a acceptat solicitarea Guvernului de a-şi angaja răspunderea.

    Mai mult, în cazul de faţă, Curtea constată că doar în situaţia unei facta pendentia s-ar fi pus problema obligării Guvernului de către Curtea Constituţională să renunţe la procedura angajării răspunderii, respectiv dacă instanţa constituţională ar fi fost sesizată de către preşedintele Senatului până cel târziu la data de 18 octombrie 2010, deci înainte de stabilirea calendarului asumării de către Parlament; numai în această situaţie cererea în cauză ar fi vizat o situaţie litigioasă în curs, chiar dacă ulterior Birourile permanente ar fi acceptat decizia Guvernului prin întocmirea calendarului angajării răspunderii.

    Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea reţine că Decizia sa nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 nu poate fi invocată în sensul blocării procedurii de angajare a răspunderii Guvernului asupra Legii educaţiei naţionale şi, în consecinţă, urmează să constate că există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită.

    Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 146 lit. e) din Constituţie, precum şi prevederile art. 11 alin. (1) lit. A.e), ale art. 34 şi 35 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi,

    CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

    În numele legii

    D E C I D E:

    Curtea Constituţională constată că există un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, generat de refuzul Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, dezbatere care, odată declanşată, ţinând seama de prevederile Constituţiei, nu poate fi oprită.

    Definitivă şi general obligatorie.

    Decizia se comunică primului-ministru al Guvernului României, preşedintelui Senatului şi preşedintelui Camerei Deputaţilor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

    Dezbaterea şi pronunţarea au avut loc la datele de 18 noiembrie 2010 şi 24 noiembrie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte, Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan şi Tudorel Toader, judecători.

    PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN

    Magistrat-asistent,
Benke Karoly
*
OPINIE SEPARATĂ

    În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că nu există un conflict juridic de natură constituţională între Guvernul României, pe de o parte, şi Parlamentul României alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, pe de altă parte, ca urmare a refuzului Parlamentului de a dezbate moţiunea de cenzură depusă de opoziţia parlamentară, şi ca atare sesizarea trebuie respinsă ca fiind neîntemeiată.

    Susţinem aceasta întrucât, prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Curtea Constituţională a constatat că angajarea răspunderii de către Guvern în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în temeiul art. 114 alin. (1) din Constituţie, asupra proiectului Legii educaţiei naţionale este neconstituţională şi a declanşat un conflict juridic de natură constituţională între Guvern şi Parlament, deoarece proiectul de lege se află în proces de legiferare la Senat, în calitate de Cameră decizională. Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a mai constatat şi faptul că cererea autorului sesizării, în sensul ca instanţa de contencios constituţional să oblige Guvernul să renunţe la procedura angajării răspunderii, sub aspectul punerii în executare, excedează competenţei sale, soluţia aparţinând în exclusivitate autorităţilor publice aflate în conflict. Chiar dacă prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010 Guvernul nu este obligat, în termeni expreşi, să renunţe la procedura angajării răspunderii asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, aceasta nu semnifică faptul că poate continua o procedură constatată ca fiind neconstituţională. Curtea Constituţională nu poate obliga părţile să adopte o atitudine sau alta, însă deciziile sale sunt definitive şi general obligatorii, se aplică erga omnes şi trebuie respectate de către toate autorităţile în baza prevederilor constituţionale.

    Pe de altă parte, dacă un fapt ilicit are consecinţe ilicite, tot astfel, un fapt neconstituţional are consecinţe neconstituţionale. Neconstituţionalitatea procedurii angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, astfel cum a fost constatată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, nu poate fi acoperită prin continuarea procedurilor parlamentare începute în acest sens. Numai o procedură parlamentară declanşată cu respectarea prevederilor art. 114 din Constituţie nu poate fi retrasă de către Guvern, în calitate de iniţiator, în timp ce Parlamentul este obligat să continue derularea acesteia. Pe cale de consecinţă, o procedură parlamentară declarată neconstituţională nu poate fi continuată cu nesocotirea deciziei Curţii Constituţionale şi fără suport constituţional. Angajarea răspunderii Guvernului este un proces derulat în mai multe etape; fiecare etapă trebuie să se desfăşoare în acord cu prevederile constituţionale, iar neconstituţionalitatea unei etape se răsfrânge asupra întregii proceduri.

    Din momentul în care angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului de lege a fost declarată neconstituţională, dezbaterea moţiunii de cenzură din cadrul acestei proceduri este lipsită de obiect.

    Suntem în dezacord şi cu privire la susţinerea majoritară potrivit căreia Curtea trebuie "să clarifice efectele deciziilor pronunţate în cadrul competenţei sale de la art. 146 lit. e) din Constituţie şi să facă aplicarea acestora la situaţia litigioasă de faţă". Aceasta deoarece, printr-o nouă decizie, Curtea Constituţională nu clarifică efectele deciziilor precedente şi nu face aplicarea lor la situaţia litigioasă dedusă spre soluţionare.

    Cu majoritate de voturi, Curtea a constatat "că există în mod evident un conflict juridic între Guvern, pe de o parte, şi Parlament, pe de altă parte", iar "izvorul acestui conflict juridic rezultă chiar din prevederile Constituţiei, respectiv din prevederile art. 114 coroborate cu art. 113 din Constituţie, precum şi din cele ale art. 146 lit. e) coroborate cu art. 147 alin. (4) din Constituţie". În ceea ce ne priveşte, raportându-ne la jurisprudenţa în materie, considerăm că existenţa unui conflict juridic de natură constituţională nu poate fi dedusă din coroborarea prevederilor constituţionale, ci, eventual, din acte sau fapte de natură a crea blocaje instituţionale. Existenţa unui conflict juridic de natură constituţională nu poate fi dedusă nici din interpretările diferite pe care le dau autorităţile prevederilor constituţionale sau cu privire la aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale. 

Aspazia Cojocaru,               Acsinte Gaspar,                  Tudorel Toader,

    judecator                      judecator                        judecator