27 iun. 2009

articol nepublicat

Recunosc că atunci când am fost rugat de cei de la _____ pentru a scrie un articol despre salarizarea unitară am ramas puţin blocat. De ce?
Nu cred că se poate scrie în acest moment despre aşa ceva fără a pleca de la realitatea momentului. Avem de câteva luni decâd suntem duşi cu vorba în patru direcţii: descentralizare, legile educaţiei, salarizare unitară şi pensii. Totul se rezuma din păcate doar la nivel de declaraţie şi de ce nu capital electoral.
Dacă răsfoim puţin presa vremii descoperim următoarea analiză
„Să vedem acuma cum se fac în Statul român educaţia şi cultura publică, în ce scop se fac şi ce rezultate dau. Toate şcoalele, de la cele populare până la Universităţi - şcoale primare, secundare, profesionale, agricole, comerciale, de popi, de moaşe, de muzică, de alte arte, facultăţi de toate ramurile culturii înalte - toate dau mai mult sau mai puţin d'emblee absolvenţilor lor drepturi la dignităţi si funcţiuni publice. Astfel şcoala română, în loc de la fi un mijloc de educaţiune şi cultură a poporului şi a claselor dirigente, devine un canal de scurgere al poftelor de întâietate între cetatenii, de eftina parvenire, de scutire de indatoriri, de sporire de drepturi si privilegii. Si din ce In ce, din gradul cel mai de jos pana la cel de sus, scoalele sant niste fabrici de functionari, de salariati publici si de avocati - o pletora de semidocti, fara caractere, fara omenie, adevarati cavaleri de industrie intelectuala, carora le trebuesc numai decat onoruri cat de multe fara nuciun merit si castig cat de mare fara multa osteneala.
Aceste fabrici alimenteaza oligarchia publica ce stapaneste exclusiv tara romaneasca. Din aceste fabrici ese si se premeneste si creste, in oarba lupta de concurenta pentru repurtarea rangurilor, distinctiunilor şi profiturilor, oligarchia de aventură. An cu an apar proaspeti pe arena publica, in poze teatrale, teoreticienii, reformatorii si patriotii, placizii fauritori de sisteme noue, instigatorii exaltati, sovinisti, nationalisti, iredentisti, antisemiti, xenofagi, calarind pe intrecute fiecare pe calul sau de bataie, spre uimirea naivei trandavei plebe, servanta oligarchiei. Familiile sarmane din plebea oraseneasca, lipsite de orce mijloace de productie, traind din mica precupetie, or din slujbe sau slujbusoare, or din carciumaritul de mahala, ori din meserii mai putin usor de marturisit - toate aspira, gratie scoalelor nationale, sa-si vada copiii cat mai degraba, dupa varsta majoratului, in cel mai rau caz functionari; in cel mai bun, macar deputati ministeriabili, dacă nu chiar ministri.... Si, ca la cele mai absurde loterii, ai aci, nu toate iluziile sant amagite.
Asa se recrutează oligarchia care stapaneste tara romaneasca. Nu este o oligarchie macar statornică, de traditie istorica, de bravura, de obligatiuni morale, de nobilitate, ori de merite; este o oligarchie mutabila, de perpetua premeneala, accesibila oricui prin nemereala, prin loterie, prin aventura. Indrazneala multa, lipsa de orce scrupuluri, renuntare la demnitate personala, la onoarea familiei, infamie chiar, daca trebue, si putintel noroc - si cariera stralucita e gata. Asa se face concurenta; asa se parvine; asa se intra in rangurile nobiliare ale oligarchiei romane. Astfel dar, nuciun salt social dela o generatie la alta, oricat de enorm, nu este exclus.”
Aşa cum ştiţi este vorba de presa anului 1907 mai precis "1907 din primavara pana-n toamna" de Ion Luca Caragiale. Cred că din multe punte de vedere nu am ce să completez. E chiar o realitate şi o istorie din care ar trebui să învăţăm. Şi fiindcă istoria se repetă o să redau pe scurt ce s-a întâmplat:
- În 1918, Spiru Haret, dorea ca prin învăţământ să îi ridice pe ţărani. La sat, învăţătorul nu este doar cel care învaţă copiii să scrie şi să citească, el trebuie să educe continuu, învăţătorul trebuia să educe şi pe ţăranul adult, să îi ofere cunoştinţe aritmetice, în ideea că învăţând să socotească nu mai putea fi înşelat de arendaş, învăţând să citească va cunoaşte şi textul învoielilor agricole.
- În perioada interbelică, cel care a continuat politica lui Spiru Haret a fost Constantin Angelescu, un chirurg renumit, cu studii strălucite şi o practică deosebită la Paris, numit de contemporani „doctorul cărămidă“, pentru că pe timpul lui s-au construit foarte multe şcoli, peste 7.000. El a fost ministrul Instrucţiunii Publice în toate guvernele liberale din perioada interbelică, ceea ce denotă o anumită coerenţă a demersului guvernamental. Printre direcţiile acestui demers era o preocupare de a ridica învăţământul în limba română. Astfel dascălii aveau şi alte obligaţii decât cele care ţineau strict de natura profesională, trebuiau să organizeze diverse manifestări cu caracter românesc, făceau ore suplimentare cu adulţii, manifestări culturale, coruri, organizau excursii în spaţiul simbolic al naţiunii, trebuiau să îi facă să se simtă români pe cei care se simţeau deznaţionalizaţi, la sfârşitul secolului al XIX-lea.
- Prima lege a învăţământului care s-a adoptat în perioada interbelică a fost cea a învăţământului primar, în 1924. Această lege a venit din experienţa istorică, educaţională, dar şi de altă natură a diverselor provincii. Pentru realizarea acestui învăţământ unitar s-a dat prima lege a învăţământului care păstra unele caracteristici din perioada anterioară, precum obligativitatea, gratuitatea. Erau prevăzute chiar şi amenzi, prin lege, pentru părinţii care nu lăsau copiii să meargă la şcoală. Şcoala primară era de şapte ani. Pentru cei care după patru ani nu urmau cursurile şcolii mai departe, era prevăzută o perioadă de trei ani pentru cursuri practice, astfel că un copil era şcolarizat obligatoriu şapte ani. Şcolile trebuiau să aibă grădini, să poată asigura practica elevilor, cursurile în cei trei ani erau orientate spre meserii, spre activităţi practice cu specific tradiţional. Susţinerea acestor şcoli cădea de multe ori pe seama comunelor care trebuiau să asigure anumite dotări, bibliotecă etc“,.
- Ministrul Constantin Angelescu dorea să ridice foarte multe şcoli, era şi o politică «heirupistă», unele rămâneau neterminate, însă multe din şcolile ridicate de acesta au rămas ca un model simplu, practic. A pune pe seama comunelor dotarea şcolilor era o problemă, pentru că majoritatea comunităţilor erau sărace. Abandonul şcolar în acea perioadă era unul foarte ridicat, până la 8-10%. Gradul de şcolarizare era unul redus iar şcoala primară nu a reuşit să înlăture problema analfabetismului, promovabilitatea era şi ea redusă, în jur de 62%, aproape 30% fiind repetenţi.
- Statisticile din perioada interbelică arată că numărul copiilor de la ţară care continuau studiile la oraş, după învăţământul de patru ani din satul natal, era foarte mic, de 1%. Între 1921-1932 doar 5,4% dintre elevii înscrişi în şcolile rurale au trecut în învăţământul secundar, 2,5% în licee, 1,2 în şcoli normale, 0,3 în seminarii, restul în şcoli profesionale.
- Bugetul Educaţiei era de 12%, iar în anumite perioade urca la 16%, dar acest procent era net inferior unor state învecinate. În momentul interbelic, investiţia în Educaţie era o chestiune esenţială. Naţiunile doreau să îşi construiască anumite identităţi, iar şcoala este un instrument de construcţie a naţiunii. România a preluat formele occidentale şi a încercat să le adapteze situaţiei concrete prin crearea fondului. Şcoala trebuia să formeze elitele administrative pe care Statul le considera necesare. Era un învăţământ centralizat, nefiind acceptate particularismele sau învăţământul descentralizat. Deşi în mod oficial era descentralizat, fiind lăsat din punct de vedere financiar în seama comunelor, în mod real el era centralizat, sub raportul programelor, al supravegherii procesului educaţional.
- După ce a fost creat cadrul legal al învăţământului primar, următoarea treaptă de învăţământ era cel secundar, iar o lege de unificare a acestuia a fost dată în 1928, tot în timpul ministrului C. Angelescu. Au fost şi intervenţii anterioare; în 1925 a fost reintrodus Bacalaureatul.
- Profesorul era foarte respectat în perioada interbelică, acest fapt fiind reflectat şi în salarii. De altfel, un profesor bun putea să predea atât la liceu, cât şi la facultate.
- Erau şi profesori de liceu care erau de o calitate incredibil de ridicată, cu doctorate în străinătate. Erau mulţi profesori preuniversitari care erau parlamentari, care accedeau la funcţii publice. Salarizarea profesorilor era una destul de bună. A fi profesor la un liceu însemna ceva; un profesor câştiga în jur de 8.000 de lei pe lună, în timp ce un mecanic câştiga 2.500. Un profesor universitar titular ajungea să câştige şi 26.000; atât câştiga şi un prim-ministru. Pe vremea aceea, era foarte bine să fii profesor, aveai o poziţie socială recunoscută, erai o persoană respectată. Un învăţător câştiga cam 4.000-5.000 de lei.
Unde a ajuns de atunci şi până nu demult şcoala romanească ştim cu toţii. Aşa că onorată clasă politică, puteţi lua şi elemente de descentralizare şi elemente de salarizare şi elemente de legi ale educaţie. Nu încercaţi să inventaţi apa caldă. Nu e nimic nou sub soare. Poate doar dorinţa dumneavoastră de a bulversa naţiunea română. Sau poate dorinţa de a avea un învăţământ slab, un popor slab educat pentru a putea fi manipulat mai uşor de către vremelnicii vremii.
A mai ramas legea pensiilor de care las clasa politică actuală să se ocupe. Sunt cei mai interesaşi şi poate aşa se pensionează mai repede. Poate, poate ...

2 comentarii:

  1. Da, mi-a placut.
    Greu de crezut ca a scris un profesor de matematica.
    Pentru un lider, frumoasa pledoarie!
    Felicitari!

    RăspundețiȘtergere