STRATEGIA Federaţiei Sindicatelor Libere din Învăţământ privind Educaţia

Federaţia Sindicatelor Libere din Învăţământ, consecventă principiilor sale, s-a implicat şi se va implica în procesul complex pe care îl reprezintă înfăptuirea unei reforme coerente şi sustenabile a învăţământului românesc, care să conducă la compatibilizarea şcolii naţionale cu cea din ţările membre ale Uniunii Europene.
Considerăm că singura posibilitate a României de a atinge standardele de civilizaţie şi progres din ţările dezvoltate ale Uniunii Europene depinde de un învăţământ performant. Pentru aceasta este nevoie ca, în următorii ani, să se asigure coerenţă şi durabilitate reformei şi să se investească masiv în educaţie.



DOMENII DE ACTIVITATE STRATEGICĂ
DIRECŢII DE ACŢIUNE


1. SISTEMUL NAŢIONAL DE ÎNVĂŢĂMÂNT


Necesitatea de a asigura deplinul acces la educaţie pentru toţi trebuie să reprezinte o prioritate a României. Aceasta implică:
· asigurarea accesului la învăţământul obligatoriu pentru toţi copiii;
· extinderea accesului la învăţământul liceal şi terţiar non-universitar.
Actuala structură are câteva puncte slabe:
· fragmentarea învăţământului obligatoriu de 10 clase;
· lipsa compatibilizării cu procesul de la Bologna şi cu cadrul european al calificărilor (EQF);
· nivel scăzut de calificare a forţei de muncă.





Direcţii de acţiune:

1. Restructurarea sistemului naţional de învăţământ preuniversitar:
1. învăţământul preşcolar (3-6 ani);
2. învăţământul primar (6-11 ani);
3. învăţământul gimnazial (11-16 ani);
4. învăţământul liceal (16-19/20 ani);
5. învăţământul terţiar non-universitar/postliceal (20-23 ani).

2.1. Organizarea învăţământului obligatoriu preuniversitar de 10 clase în aceeaşi unitate de învăţământ, până la împlinirea vârstei de 16 ani.
2.2. În învăţământul obligatoriu elevii care nu-şi însuşesc cunoştinţe minimale la una sau mai multe discipline de învăţământ rămân în colectivele de elevi în continuare şi vor intra într-un program de remediere/recuperare şcolară.
2.3. Finalizarea învăţământului obligatoriu prin certificarea competenţelor dobândite şi nivelul lor de realizare.

3. Trecerea absolvenţilor de gimnaziu la liceu se va face prin concurs/examen, pe baza unei metodologii elaborate de unitatea de învăţământ.

4.1. Organizarea învăţământului liceal pe filiere şi profiluri:
a) filiera teoretică, cu profilurile uman şi real;
b) filieră tehnologică cu profilurile tehnic, servicii, resurse naturale şi protecţia mediului;
c) filiera vocaţională cu profilurile artistic, sportiv, confesional, militar, ordine şi securitate publică.

4.2. Finalizarea învăţământului liceal prin susţinerea unui examen de bacalaureat, care verifică gradul de însuşire a competenţelor cheie şi specifice, în funcţie de profilul liceului.

4.3. Modificarea metodologiei de susţinere a examenului de bacalaureat în sensul introducerii unui nou tip de bacalaureat, diferenţiat după profil, astfel: academic, tehnologic şi vocaţional.







5.1. Structurarea învăţământului tehnologic pe învăţământul liceal şi învăţământul terţiar non-universitar prin:
· realizarea profesionalizării progresive pe baza standardelor de pregătire profesională, pentru dobândirea calificărilor profesionale compatibilizate cu cadrul european al calificărilor;
· asigurarea bazei materiale adecvate pentru însuşirea deprinderilor specifice meseriei/meseriilor alese;
· implicarea corporaţiilor, a firmelor care au nevoie de forţă de muncă, în asigurarea condiţiilor de practică şi în acordarea unor burse pe bază de contract.

5.2. Finalizarea învăţământului vocaţional şi tehnologic prin susţinerea şi a examenului de certificare a competenţelor profesionale.


2. CONŢINUTUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR


Actualul curriculum prezintă deficienţe majore:
· nu este adecvat cerinţelor de pe piaţa muncii;
· volumul de informaţii prevalează faţă de dezvoltarea de competenţe necesare pentru a face faţă problemelor practice întâlnite în viaţa de zi cu zi;
· programele şcolare sunt încărcate;
· planurile cadru prevăd un număr mult prea mare de ore, ceea ce generează un program zilnic încărcat;
· nu sunt definite finalităţile pe cicluri de învăţământ;
· examenele naţionale au suferit nepermis de multe modificări pe parcursul unui ciclu de învăţământ;
· curriculumul la dispoziţia şcolii, de cele mai multe ori, se realizează fără să se ţină cont de opţiunile părinţilor sau ale elevilor, în ceea ce priveşte alegerea disciplinelor opţionale şi de necesităţile de pe piaţa forţei de muncă locale.
Deficienţele curriculum-ului au condus la obţinerea de către elevii din România a unor performanţe sub nivelul mediei europene, în urma evaluărilor internaţionale.
În contextul schimbărilor economice şi sociale care au loc în Uniunea Europeană sunt necesare:
· asigurarea unei oferte educaţionale şi formări iniţiale şi continue destinate dobândirii de calificări şi competenţe de cea mai înaltă calitate, în scopul creării, menţinerii şi întăririi capacităţilor de inovare, care sunt necesare pentru îmbunătăţirea competitivităţii, pentru creştere gradului de ocupare a forţei de muncă;

· asimilarea unui ansamblu de competenţe, prin crearea unui mediu şcolar în care personalul didactic şi elevii sunt încurajaţi să fie inovativi şi creativi;
· învăţarea elevilor “cum să înveţe”, de la cea mai mică vârstă, reflectând critic asupra scopurilor procesului lor de învăţăre, lucrând în mod autonom sau în echipă, căutând informaţii sau sprijin atunci când este necesar şi utilizând toate posibilitățile oferite de noile tehnologii.

Direcţii de acţiune:

1. Elaborarea unui nou cadru de referinţă centrat pe competenţe cheie şi competenţe specifice, care să cuprindă:
· Competenţe de comunicare în limba maternă/oficială şi în două limbi de circulaţie internaţională;
· Competenţe fundamentale de matematică, ştiinţe şi tehnologie;
· Competenţe digitale (de utilizare a tehnologiei informaţiei pentru cunoaştere şi rezolvarea de probleme);
· Competenţe pentru managementul vieţii personale, sociale şi al evoluţiei în carieră;
· Competenţe antreprenoriale;
· Competenţe de a învăţa pe tot parcursul vieţii;
· Competenţe de protecţie a mediului;
· Competenţe de expresie culturală;
· Competenţe pentru o viaţă sănătoasă.

2. Reforma curriculară:
2.1. Elaborarea curriculumului centrat pe competenţe cheie şi competenţe specifice;
2.2. Creşterea graduală şi diferenţiată a ponderii curriculumului la decizia şcolii;
2.3. Adaptarea curriculumului la nevoile elevilor şi ale comunităţii locale;
2.4. Dezvoltarea competenţelor prin studiul interdisciplinar şi prin conţinuturile din manuale.

3. Reforma programelor şcolare, destinată îmbunătăţirii competenţelor printr-o abordare globală şi o organizare a conţinuturilor în cadrul materiei şi între materii.
Programele şcolare trebuie să prevadă niveluri minimale, standard şi maximale/excelenţă de însuşire a competenţelor.




4. Planurile cadru
· să fie adaptate la nevoile elevilor, ţinându-se cont de particularităţile lor de vârstă;
· să asigure un program zilnic ce să includă repaus şi recreere, efectuare a temelor, diferite activităţi extracurriculare şi extraşcolare ( şcoala de după şcoală).


3. CONDUCEREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR


Şcolile sunt instituţii din ce în ce mai complexe şi trebuie să devină autonome din punct de vedere administrativ şi financiar. Asigurarea unei conduceri eficiente necesită competenţe diverse. Tendinţa evoluează spre stiluri de administrare colaborativă şi distribuirea sarcinilor de conducere, mai strâns legate de orientările politicii şcolare.
Recrutarea în posturi de conducere trebuie profesionalizată şi menţinerea persoanelor care dau dovadă de certe calităţi manageriale în exercitarea acestor funcţii trebuie să devină o constantă a sistemului de învăţământ.

Direcţii de acţiune:

1. Profesionalizarea carierei manageriale în învăţământul preuniversitar prin:
- introducerea în COR a profesiei de „manager de şcoală”;
- îndeplinirea unor criterii minimale: studii de licenţă, master în management educaţional şi experienţă în activitatea didactică.

2. Asigurarea conducerii şi administrării unităţilor de învăţământ de o echipă managerială a şcolii (EMS) formată din cadre didactice, părinţi/elevi, reprezentanţii autorităţilor publice locale, ai agenţilor economici şi ai unor instituţii interesate.

3. Întărirea rolului EMS în domeniul curricular, în stabilirea planului de şcolarizare, în managementul resurselor umane, precum şi în domeniul financiar.

4. Redefinirea rolului diferitelor instituţii şi niveluri ierarhice în contextul descentralizării. Stabilirea instituţiilor care vor avea rol de consiliere şi control în managementul unităţilor de învăţământ, evaluarea acestora urmând să fie asigurată de instituţii externe de evaluare, pe baza standardelor de calitate.

5. Creşterea treptată a contribuţiei familiei şi a comunităţii la susţinerea materială a şcolilor prin crearea unei legislaţii care să permită cofinanţarea şi să stimuleze sponsorizarea de către firme, fundaţii şi persoane private.

6. Crearea unui sistem informaţional eficient, simplu şi cu termene şi teme precise de raportare.

7. Eliminarea criteriului politic drept criteriu de promovare în orice funcţie de conducere din sistemul de învăţământ şi instituirea ca singur criteriu de promovare – calităţile manageriale.

8. Promovarea într-o funcţie de conducere de la nivelul unităţii de învăţământ se va face în urma concursului organizat de unitatea respectivă.


4. EVALUAREA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT


Actualul sistem de evaluare prezintă o serie de neajunsuri, cum ar fi:
· evaluarea elevilor se realizează doar pentru notarea lor, iar instrumentele utilizate în evaluare vizează, de cele mai multe ori, informaţiile pe care le-au reţinut şi nu competenţele pe care le pot utiliza aceştia;
· evaluarea cadrelor didactice nu ţine cont de performanţele/rezultatele obţinute de elevi, de calitatea prestaţiei didactice şi se realizeză pe baza unor indicatori de performanţă necorelaţi cu nevoile actuale ale sistemului educaţional;
· evaluarea unităţilor de învăţământ este de cele mai multe ori formală, neutilizându-se standarde de evaluare decât la autorizare/acreditare, iar rezultatele evaluărilor nu sunt utilizate pentru îmbunătăţirea planurilor de dezvoltare, pentru elaborarea unor strategii locale/naţionale şi a politicilor de finanţare.
Evaluarea internă şi externă trebuie să devină un instrument real şi sincer de obţinere a informaţiilor necesare identificării şi gestionării din timp a problemelor, iar rezultatele lor trebuie să constituie un argument puternic în favoarea creşterii resurselor alocate educaţiei.
Astfel:
· este nevoie de o evaluare special concepută pentru a favoriza învăţarea, pentru creşterea nivelului de pregătire a elevilor, în principal a celor cu rezultate nesatisfăcătoare şi pentru pregătirea acestora în perspectiva învăţării de-a lungul vieţii;




· evaluarea personalului din învăţământ şi a unităţilor de învăţământ trebuie să se facă pe baza standardelor naţionale care să cuantifice rezultatele educaţionale în termeni de “valoare adăugată” şi “valoare nou creată”, pornind de la factori şi indicatori de risc educaţional foarte bine definiţi;
· standardele de evaluare şi judecăţile rezultate din evaluare trebuie să aibă la bază o serie de criterii de evaluare care să alinieze performanţele aşteptate, la nivelul calitativ planificat;
· este necesară operaţionalizarea standardelor de evaluare pentru fiecare nivel şi tip de unitate de învăţământ, precum şi elaborarea mecanismelor, procedurilor şi instrumentelor adecvate de evaluare.
Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană este necesar ca valorile indicatorilor sistemului de învăţământ să se ridice la standardele europene.

Direcţii de acţiune:

1. Stabilirea unui sistem unic de evaluare a elevilor care să verifice nivelul de însuşire a competenţelor cheie şi a celor specifice, prin evaluări periodice, interne şi externe.

2. Elaborarea unor standarde şi instituirea unui sistem de evaluare a cadrelor didactice pe baza competenţelor/calităţilor profesionale, a performanţei educaţionale şi măsura în care le dezvoltă elevilor competenţele cheie şi cele specifice, pentru fiecare ciclu de studiu.

3. Îmbunătăţirea sistemului de evaluare a unităţilor de învăţământ pe baza standardelor de evaluare. Elaborarea standardelor de calitate şi dezvoltarea sistemelor de asigurare a calităţii pentru fiecare subsistem, nivel şi formă de educaţie.
Crearea unor mecanisme adecvate pentru o evaluare externă care să constituie argumente extrem de puternice în favoarea creşterii resurselor alocate educaţiei.










5. RESURSE UMANE


Resursa umană este cel mai important factor intraşcolar, de care depinde calitatea procesului instructiv-educativ.
Constatăm următoarele deficienţe în formarea cadrelor didactice:
· universităţile oferă o foarte slabă pregătire iniţială pentru cariera didactică, iar pregătirea continuă este superficială;
· practica pedagogică a dispărut din planurile cadru ale facultăţilor care pregătesc viitorii dascăli;
· stimulentele şi investiţiile în domeniul formării continue sunt reduse;
· timpul alocat formării în cursul exercitării profesiei este minim ;
· nu există un sprijin sistematic acordat viitoarelor cadre didactice;
· sistemele actuale de formare destinate cadrelor didactice nu corespund nevoilor actuale de formarea de care acestea au nevoie.
Salariile neatractive şi scăderea prestigiului social al cadrului didactic au redus dramatic interesul pentru cariera didactică. Puţinii tineri cu vocaţie care intră în sistemul de învăţământ îl părăsesc în scurt timp, orientându-se către alte domenii de activitate în care se asigură salarii decente.
Trebuie să aibă loc o transformare a „profesorului transmiţător de cunoştinţe”, în „profesorul educator”, menit să stimuleze dorinţa de cunoaştere şi capabil să structureze cunoştinţele însuşite de tineri din alte surse.
Nicio formare iniţială nu va putea asigura toate cunoştinţele şi competenţele necesare pentru a asigura aceeaşi calitate până la încheierea carierei profesionale.
Formarea continuă trebuie să ţină seama nu numai de nevoile individuale ale profesorului, dar şi de nevoile generale ale şcolii, privită ca o comunitate mai restrânsă ce face parte dintr-o comunitate mai largă, în care intervin o multitudine de factori de schimbare.
Formarea continuă este o datorie şi o condiţie indispensabilă în exercitarea acestei meserii. Pentru a putea fi pusă în practică, este nevoie de timp, de spaţiu şi de resurse.
Partenerii sociali, mai ales organizaţiile sindicale reprezentative din învăţământ, trebuie consideraţi interlocutori avizaţi în definirea obiectivelor şi evaluarea sistemelor de formare continuă a personalului didactic.
Condiţiile de acces şi de evoluţie în cariera didactică, sprijinul necesar desfăşurării ei în bune condiţii, o remuneraţie pe măsura importanţei sociale a profesiei şi recunoaşterea socială a funcţiei, sunt doar câţiva factori ce contribuie, pe lângă formarea cadrelor didactice, la atragerea către această meserie nobilă a celor cu vocaţie şi cu pregătire ştiinţifică de înalt nivel.


Sunt necesare strategii care să ofere sprijin tinerelor cadre didactice la început de carieră, prin acţiuni de îndrumarea a acestora de către colegii cu experienţă.

Direcţii de acţiune:

1. Formarea iniţială a cadrelor didactice prin:
· studii universitare de specialitate pentru toate categoriile de cadre didactice de predare;
· restructurarea rutelor de pregătire profesională, punându-se un accent tot mai mare pe stagii de practică pedagogică şi nu doar pe componenta teoretică;
· formarea iniţială trebuie să-l privească pe viitorul cadru didactic ca pe un profesionist capabil să reflecteze asupra propriilor practici, să evalueze contextul în care îşi exercită profesia, să-şi construiască propriile strategii şi să-şi evalueze rezultatele;
· instituţiile de învăţământ superior trebuie să-şi modifice radical programele de studiu, în sensul punerii unui accent mai mare pe crearea de abilităţi practice în activitatea cu elevii, pe metodica predării şi evaluării, pe noţiuni de psihopedagogie, precum şi pe folosirea mijloacelor moderne de predare;
· ridicarea la un înalt nivel de calitate nu numai în domeniul ştiinţific, didactic şi pedagogic, dar şi în ceea ce priveşte crearea unor noi competenţe precum capacitatea de a lucra în echipă, de a interacţiona cu alţi actori sociali, în special familia, precum şi capacitatea de a stimula dorinţa de învăţare;
· formarea competenţelor necesare cadrelor didactice pentru a lucra în colectivităţi multiculturale/multietnice şi pentru copii cu cerinţe speciale de educaţie.

2. Formarea continuă a cadrelor didactice prin:

2.1. Perfecţionarea şi înnoirea practicilor profesionale prin actualizarea cunoştinţelor însuşite în timpul formării iniţiale, astfel încât cadrele didactice:

· să fie capabile să operaţionalizeze competenţele în cadrul disciplinei;
· să analizeze nevoile de învăţare ale elevilor;
· să construiască oferta curriculară.




2.2. Completarea formării iniţiale prin dobândirea de noi competenţe, în noi domenii şi specializări.

3. Perfecţionarea cadrelor didactice şi dezvoltarea carierei profesionale prin:

3.1. Perfecţionare realizată într-un sistem de credite transferabile de studiu. Acest sistem:
· dă posibilitatea studierii de cursuri noi, în noi specializări, altele decât cele dobândite prin formarea iniţială;
· contribuie la dezvoltarea unei cariere didactice responsabile şi motivate.
Astfel, cel format dobândeşte autonomie în acţiunile sale, iar evoluţia sa ulterioară se face în conformitate cu motivaţia şi posibilităţile personale.

3.2. Certificarea unui nivel de dezvoltare a carierei didactice şi dobândirea certificatului de grade didactice realizată prin acumularea unităţilor de credite transferabile de studiu, prezentarea şi evaluarea unui portofoliu personal şi prin susţinerea unei inspecţii speciale.

4. Ocuparea posturilor didactice se va face prin concurs, obţinându-se astfel şi titularizarea în sistemul educaţional.

4.1. Titularizarea în învăţământ se face după obţinerea definitivatului. Până la acel moment, cadrul didactic are calitatea de stagiar şi este consiliat de un mentor pentru stagiatură. Mentorul pentru stagiatură întocmeşte un raport profesional de evaluare care îi va permite sau nu stagiarului să participe la concursul de definitivat;
În urma promovării concursului de titularizare, decizia de titularizare în sistem a cadrelor didactice se emite de către inspectoratul şcolar. Acesta coordonează şi desfăşurarea etapelor mişcării de personal: completarea activităţii didactice de predare; transferul ca urmare a restrângerii de activitate; transferul la cerere sau prin schimb de posturi; detaşarea la cerere şi în interesul învăţământului.

4.2. Definitivatul va consta în prezentarea şi evaluarea unui portofoliu personal, susţinerea unei inspecţii speciale şi susţinerea unui examen naţional care să permită certificarea competenţelor/calităţilor profesionale şi a performanţei educaţionale a cadrului didactic, iar tematica acestuia va fi adecvată carierei didactice;






5. Finanţarea activităţilor de formare prin:
· fonduri alocate de la bugetul de stat pentru asigurarea integrală a finanţării activităţilor de formare continuă şi de reconversie profesională;
· instituirea la nivelul fiecărei unităţi de învăţământ a unui fond suplimentar pentru susţinerea formării profesionale, din sume care provin din programe de finanţare.

6. Elaborarea legii salarizării prin care:
· să se elimine decalajul existent în momentul de faţă între salariile din învăţământ şi cele din alte domenii de activitate bugetare;
· să se introducă un sistem de salarizare diferenţiată a cadrelor didactice în funcţie de progresul şcolar al elevilor şi de performanţele individuale, precum şi de creşterea cantităţii şi calităţii prestaţiei didactice în interiorul normei didactice;
· să fie majorate substanţial salariile cadrelor didactice tinere.


6. BAZA MATERIALĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR


Actuala infrastructura şi resursele materiale din sistemul de învăţământ sunt inadecvate pentru desfăşurarea unui învăţământ de calitate, deoarece:
· în prezent, se află în diferite stadii de execuţie o serie de obiective de investiţii, lucrări de consolidare, reabilitare şi reparaţii capitale la unele unităţi de învăţământ preuniversitar, însă fără a se putea asigura fondurile necesare pentru finalizarea acestor lucrări;
· parte dintre clădirile în care îşi desfăşoară activitatea unităţile de învăţământ preuniversitar au fost construite încă din secolul al XIX-lea, unele fiind proiectate ca având iniţial altă destinaţie, cu o structură de rezistenţă şi o conformaţie funcţională ce prezintă deficienţe majore;
· după anul 1990 au fost retrocedate foştilor proprietari unele clădiri în care funcţionau unităţi de învăţământ; localurile grădiniţelor care au funcţionat pe lângă întreprinderi au trecut în patrimoniul acestora, care au desfiinţat această activitate, după privatizare;






· există foarte multe unităţi de învăţământ, în special din mediul rural, care nici în prezent nu au autorizaţie sanitară de funcţionare datorită neîndeplinirii unor condiţii elementare, cum sunt: lipsa apei potabile din
surse autorizate sanitar sau a grupurilor sanitare cu dotări minime, necesare pentru a nu se periclita sănătatea elevilor;
· în special în mediul rural, în lipsa unei finanţări substanţiale, infrastructura educaţiei a rămas, uneori, la nivelul secolului al XIX-lea şi nici nu există o strategie şi proiecte coerente de remediere a acestei situaţii;
· multe fonduri alocate s-au cheltuit ineficient din cauza sistemului birocratic ce trebuie parcurs pentru derularea şi finalizarea lucrărilor de reabilitare.
Modificarea structurii ciclurilor de învăţământ implică construirea unor noi spaţii de învăţământ destinate procesului instructiv-educativ.
Într-un viitor nu prea îndepărtat se impune generalizarea sistemului „after school” (şcoala de după şcoală) şi introducerea programului „şcoală de vară”, ceea ce va presupune creşterea considerabilă a numărului sălilor de studiu în care se va desfăşura acesta, construirea de restaurante şcolare, spaţii de cazare şi, într-o perspectivă, crearea campusurilor şcolare.
Parte componentă a procesului de modernizare a învăţământului, dezvoltarea bazei materiale a învăţământului preuniversitar are între priorităţile sale:
· îmbunătăţirea dotării cu mijloace didactice de învăţământ şi mobilier şcolar;
· înfiinţarea, dotarea şi informatizarea bibliotecilor şcolare;
· reabilitarea spaţiilor de învăţământ şi a celor sociale destinate elevilor;
· realizarea unor lucrări de investiţii şi consolidare, reabilitare, reparaţii capitale;
· măsuri menite să asigure menţinerea în stare bună de funcţionare a întregului patrimoniu al unităţilor şcolare.
În acest sens, planificarea/previziunea bugetară trebuie să aibă în vedere, pe de o parte fondurile necesare dotării, reabilitării unor clădiri din patrimoniu şi a investiţiilor noi, iar pe de altă parte, fondurile necesare acoperirii cheltuielilor de întreţinere/mentenanţă ale acestui patrimoniu.

Direcţii de acţiune:

1. Construirea unor noi spaţii de învăţământ destinate procesului instructiv – educativ;
2. Dezvoltarea infrastructurii şcolare, astfel încât toate unităţile de învăţământ preuniversitar să funcţioneze după un program orar ce asigură desfăşurarea învăţământului obligatoriu şi permite servicii educaţionale “after school”;


3. Dezvoltarea bazelor sportive proprii pentru toate unităţile de învăţământ care să includă şi bazine de înot;

4. Continuarea procesului de informatizare a unităţilor de învăţământ şi dotarea cabinetelor şi laboratoarelor pe baza unor normative de dotare minimală;

5. Crearea centrelor de documentare şi informare pentru elevi, cadre didactice, părinţi şi membri ai comunităţii, asigurându-se acces nelimitat la conţinuturile care se predau elevilor şi la resursele de învăţare necesare.


7. FINANŢAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PREUNIVERSITAR


O problemă deosebit de importantă în funcţionarea sistemului educaţional o reprezintă şi modalităţile de finanţare a unităţilor de învăţământ. Acestea trebuie să permită autonomie în ceea ce priveşte gestionarea fondurilor de către unităţile de învăţământ.
Pilotarea descentralizării administrative şi financiare a unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat a fost un eşec, datorită faptului că:
· resursele financiare alocate au fost insuficiente;
· au fost utilizate formule de finanţare care nu ţin cont de realităţi;
· imposibilitatea unităţilor de învăţământ de a-şi întocmi bugete proprii şi de a şi le gestiona.
Este necesară continuarea procesului de descentralizare administrativă şi financiară a unităţilor de învăţământ, fără însă ca aceasta să se facă haotic, ci să se ţină cont de realităţile din ţara noastră.

Direcţii de acţiune:

1. Finanţarea unităţilor de învăţământ se va face ţinându-se cont de costurile necesare pentru asigurarea unui învăţământ de calitate, de gradul de îndeplinire a standardelor de calitate pe baza unor evaluări interne anuale şi externe periodice;







2. Finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat va cuprinde:
finanţarea de bază, finanţarea complementară şi finanţarea compensatorie.
Finanţarea de bază trebuie să se asigure exclusiv de la bugetul de stat, ordonatorul principal de credite fiind Ministerul Educaţiei. De la bugetul de stat se vor acorda fonduri suplimentare unităţilor de învăţământ în funcţie de calitatea procesului educaţional şi de managementul instituţional.
Finanţarea complementară şi compensatorie se va face de la bugetele locale.

3. Bugetul pentru educaţie se asigură din fondurile publice, alocaţiile bugetare urmând să crească anual, astfel încât, până în anul 2013, acestea să reprezinte cel puţin 7,5 % din PIB.

4. Activitatea financiară a unităţilor de învăţământ va fi asigurată de servicii de contabilitate proprii, pe baza unui buget propriu, întocmit şi gestionat în mod independent.

5. Revizuirea legii sponsorizării care să stimuleze dirijarea unor fonduri mai mari spre învăţământ din partea corporaţiilor, a firmelor, a unor fundaţii şi a persoanelor particulare care doresc să susţină învăţământul.

6. Modificarea legii administraţiei publice locale şi a legii finanţelor publice, astfel încât să fie posibilă descentralizarea financiară şi administrativă a unităţilor de învăţământ.