Camera Deputaţilor a votat, prinsă de voioşia aprobării pe bandă rulantă a tuturor fanteziilor, ce se vor transforma în voturi, nu doar o mărire de salariu iluzorie pentru dascălii învăţământului românesc. În aceeaşi zi, a mai dat un şut în fund şcolii, fără nici cea mai mică zvâcnire de conştiinţă: a acceptat ca toate universităţile acreditate din România pentru studii de licenţă să poată organiza nestingherite şi masterate şi doctorate, fără a fi evaluate.
Mai mult chiar, respingând ordonanţa de urgenţă a Guvernului, care încerca să facă puţină lumină în fabrica de diplome româneşti, a dat liber şi cheltuirii banilor pentru cercetare, fără ca programele de cercetare ale universităţilor să fie autorizate şi controlate, la capitolul calitate. În plus, ca o bomboană pe coliva şcolii, a reintrodus obligaţia ca toate universităţile să aibă preşedinte.
De ce este rău că s-a întâmplat astfel?
Întâi, pentru că, sub ambalajul îmbietor al autonomiei, în virtutea căreia unei universităţi pe care ai acreditat-o şi ai primit-o în cercul select al sistemului naţional de învăţământ, nu-i mai poţi pune nici o condiţie, se ascund cele mai rapace interese ale unor indivizi, ce-şi spun profesori universitari, dar numai asta nu sunt.
Ştie o ţară întreagă că multe universităţi româneşti, şi de stat, dar mai ales particulare, nu sunt altceva decât nişte tonomate de diplome: dai banii de taxe, din ce în ce mai mari, obţii un petec de hârtie, ce-ţi dă dreptul la un loc de muncă bine plătit, chiar dacă posesorul habar nu are despre adevărurile profesiunii sale. Uniunea Europeană e foarte atentă cui şi în ce condiţii îi dă o diplomă universitară. La nivelul uniunii, prin deciziile de la Bologna, Lisabona, Roma, s-a spus limpede că se vor recunoaşte diplomele unei ţări în celelalte ale uniunii doar dacă o instituţie independentă de minister şi universităţi certifică respectivul program. Va spune că este în regulă, că sunt cadre didactice calificate să predea, că sunt cursuri bine făcute, că există laboratoare, că sunt întrunite toate condiţiile de calitate.
Ei bine, pentru noi, aici, pe Dâmboviţa, unde învăţământul a fost transformat în motor economic şi sursă de averi, calitatea este o poveste de adormit copiii.
Isprava aparţine rectorilor universităţilor particulare, care, de altfel, în iarna acestui an, prin reprezentanţii aleşi în Parlament, au scos Legea nr. 2, ce introducea libertăţile sus menţionate. MEC, cel care a semnat toate aceste angajamente la nivelul UE, a emis ordonanţa de urgenţă, în iunie, tocmai pentru a nu permite să apară pe piaţă diplome ce nu vor avea nici o valoare.
Atât le-a trebuit deputaţilor şi senatorilor – profesori universitari – ca să li se deschidă apetitul de stăpâni. De ce să plătească domniile lor taxele de autorizare ARACIS-ului? De ce să-i mai verifice cineva, când ei sunt senatori şi deputaţi ai României?
Contează că universităţile mari şi serioase au acceptat să se supună acestui demers?
Nu contează! Ei nu vor să dea din banii lor, adunaţi cu mare trudă de la credulii de studenţi, nici un cent.
De fapt, nici nu-i interesează studentul român, decât ca un bun plătitor de taxe. Oligarhia universitară nu acceptă să i se mai pună vreo stavilă, când ştie că poate toca banii şi de la studenţi, şi de la stat, fără să dea cuiva socoteală.
În România este şi aşa suficientă debandadă în lumea învăţământului superior: la un loc sunt universităţi bune, cu cele numai bune de închis. Nimeni nu are curajul să facă ordine, iar când ministerul încearcă să dea, cât de cât, reguli, actele sale sunt spulberate de interesele politicienilor profesori.
Le pasă domnilor senatori de calitatea şcolii româneşti, cât vă pasă dumneavoastră de frunza galbenă din colţul străzii.
În schimb, dacă-i asculţi, vei auzi că se dau de ceasul morţii de dragul calităţii învăţământului.Sursa GANDUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu