Repartizarea posturilor de suplinitori de limba română, pentru învăţămîntul preuniversitar, din 27 august, a fost un nou motiv de agitaţie şi de speranţe, în special pentru cei care abia au absolvit facultatea şi îşi doresc un loc în învăţămînt (sau recurg la acest domeniu ca la o ultimă soluţie). Încă obişnuiţi cu ritmul examenelor şi cu emoţiile aferente, viitorii profesori păreau nişte studenţi care îşi aşteaptă nota.
Dezamăgirea a fost însă aproape generală. După repartizarea posturilor propuse pentru continuitate, evident, posturi la cele mai bune licee sau şcoli, candidaţii din anul acesta au mai avut de ales în special grupuri şcolare, şcoli generale sau posturi incomplete, eventual cîte două, trei, chiar patru posturi în şcoli diferite, pentru a-şi completa norma. Prioritatea acordată celor care au vechime pe un post, chiar cu medii de 5 sau 6, în defavoarea concurenţilor de anul acesta, unii cu medii peste 9, i-a lăsat pe aceştia în faţa unei oferte extrem de sărace. Evident, şcolile au dreptul de a propune un post pentru continuitate, dar aceasta înseamnă că noii candidaţi nu mai au aproape nici o şansă, nici măcar la licee medii, ca să nu mai vorbim de colegiile renumite, ale căror nume nu s-au întîlnit pe liste. Şi să nu uităm că suplinirea nu a fost rezervată celor mai slabi candidaţi, în condiţiile în care numărul de posturi titulare de anul acesta a fost infim.
Căldura, oboseala, adunarea în sala de sport a Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr“, scaunele prea puţine pentru cei prezenţi, microfonul de la care anunţurile se auzeau neclar au lăsat senzaţia unei improvizaţii stîngace. În plus, nimeni nu a văzut rostul unei asemenea adunări, cînd repartizarea s-ar fi putut face computerizat şi ar fi scutit sute de oameni de acea înghesuială dintr-o sală de sport, unde căldura şi stresul făceau ca răbdarea să se piardă imediat. Dar, cum situaţia posturilor a fost extrem de fluctuantă – posturi care se eliberează în diverse şedinţe, posturi care apar sau dispar în funcţie de cei cărora le sînt rezervate –, nu s-a ştiut clar ce ofertă există pînă în ultimul moment. Iar pentru cei care abia au intrat în contact cu acest sistem, totul se arată, dacă nu haotic, cel puţin obscur: de cînd au început înscrierile pentru ocuparea posturilor, impresia a fost că nimeni nu pare a şti ce se întîmplă, toată lumea ridică din umeri, iar răspunsurile, atunci cînd se dau, vădesc o nervozitate clară, făcîndu-te să te simţi prost că nu ai ştiut că TC înseamnă trunchi comun de ore sau că SAM desemnează o şcoală de arte şi meserii. Lista cu şcoli şi licee este plină de asemenea prescurtări, pentru care – cum altfel – nu există nici o legendă. Se pare că începătorii nu merită nici măcar o explicaţie mini-mală, care, de fapt, ar fi fost şi în avantajul celor de la inspectorat, scutiţi astfel de a mai răspunde enervaţi şi plictisiţi.
Deşi o stare de tensiune s-a simţit permanent şi, chiar dacă, aşa cum se aştepta, repartizarea nu a ţinut pînă la ora 15.00, ci a depăşit ora 17.00, agitaţia a fost redusă de atenţia stîrnită de videoproiectorul de unde se putea afla ce posturi mai sînt disponibile, şi care este media la care s-a ajuns. Aproape toate privirile erau îndreptate acolo şi, ore în şir, vedeai candidaţi care confruntau situaţia cu cea de pe propriile liste, sperînd că variantele alese de ei să nu fie luate de altcineva. Din cînd în cînd se mai auzeau oftaturi de deznădejde şi chiar mici accese de revoltă, stîrnite de întrebarea care se auzea în toată sala: pentru ce atît de mult stres? Dar, cu mici excepţii – candidaţi care nu au mai rezistat şi au plecat –, totul se reducea la o revoltă pasivă, ce ţinea pînă cînd mai era strigat cineva să i se ofere un post.
Efectele absolvirii a două generaţii s-au resimţit din plin. Dacă în alţi ani o medie de 8.50 avea şanse mari, acum s-a dovedit insuficientă, iar de la 8 în jos nu se mai putea vorbi de posturi cu normă întreagă. Veniţi acolo cu speranţe – se pare, prea mari –, mulţi şi-au coborît drastic aşteptările. Licee de nivel mediu sau chiar grupuri şcolare au devenit un vis.
Numărul neaşteptat de mare al candidaţilor prezenţi ar părea că exprimă un contrast clar cu imaginea construită în jurul sistemului de învăţămînt, de care auzi peste tot că este bine să te fereşti, întrucît bonusurile oferite sînt plafonarea şi, inevitabil, ratarea. Dar să nu se creadă cumva că, brusc, dorinţa de a fi dascăl a crescut atît de mult încît anunţă o mutaţie serioasă în mentalitatea oamenilor. Nu entuziasmul sau pasiunea pentru predare i-a făcut pe cei veniţi la şedinţă să reziste atîtea ore pentru ocuparea unui post, ci nevoia de a avea un loc de muncă. Unii păreau chiar că se justifică pentru o asemenea alegere, susţinînd că nu vor sta în învăţămînt decît pînă li se oferă orice altceva, preferabil în domeniul bancar, alţii păreau resemnaţi cu perspectiva de a avea mai mult timp liber – deşi se ştie că începătorii au un program dezavantajos –, iar alţii se plîngeau că au venit doar ca să îi mulţumească pe părinţi.
Nu cred însă că ne putem hazarda în a condamna această lipsă de interes. Salariul nemotivant, ce atinge limita de subzistenţă, anulează orice urmă de pasiune care s-ar putea menţine pentru această profesie. Evident, se mai întîlnesc şi cîţiva idealişti, dar, în general, cariera de profesor este văzută drept un stadiu intermediar, iar de către cei mai pesimişti, drept un mare ghinion. Încă din timpul facultăţii, comentariile despre învăţămînt vizau neşansa de a ajunge profesor – mulţi vom rămîne profesori, se auzea profetic, adică nu vom avea de ales. Sutele de candidaţi din 27 august poate că nu au avut de ales, dar e clar că noul an va începe, ca de obicei, cu vechile nemulţumiri. Un om care vede în predare o caznă nu îi poate face pe elevi să privească altfel învăţarea. Deja nu mai surprinde nimic, situaţia se repetă an de an, şi ideea de a mai schimba ceva pare din ce în ce mai utopică.
Sursa:http://www.observatorcultural.ro/0-comentarii.html*articleID_20361-articles_details
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu