Mircea Miclea, psiholog, fost ministru al Educaţiei:
Agresivitatea elevilor este indusă de modul în care e organizată şcoala
30 IULIE 2007
Mircea Miclea s-a născut pe 8 noiembrie 1963. Este căsătorit cu Ştefania Miclea, psiholog clinician, şi are doi copii: Mara şi Mihai. Şi-a obţinut licenţa în filosofie, magna cum laudae, în 1987, iar în 1995 a obţinut doctoratul în psihologie.
Colaborează cu mai multe institute faimoase: Asociaţia Americană de Psihologie, Societatea Europeană de Psihologie Cognitivă, Consiliul Internaţional al Psihologilor. În 1992, a obţinut premiul Academiei Române de Ştiinţă.
Profesor la Departamentul de Psihologie al Universităţii Babeş Bolyai, Mircea Miclea a predat la universităţi şi institute celebre: Birmingham University, Vienna University, New School for Social Research. Este director la Centrul pentru psihologie cognitivă aplicată, editor şi fondator al revistei „Creier, cogniţie, comportament”. A fost certificat, ca terapeut cognitiv comportamentalist, de Asociaţia Naţională a Terapeuţilor Cognitiv-Comportamentalişti, din SUA. În perioada 2004-2005, Mircea Miclea a fost ministrul Educaţiei, iar în prezent este preşedintele Comisiei pentru educaţie de la Cotroceni.
- Studiul efectuat de OMS spune că avem cea mai mare violenţă în şcoală. Care ar fi cauzele unui asemenea rezultat? Ce programe ar trebui să urmeze profesorii pentru a domoli situaţia?
- E clar că acesta este un fenomen complex, care are mai multe cauze. Putem identifica câteva dintre ele, aşa cum apar în studiile de specialitate: 1) lipsa unei depistări precoce şi a măsurilor de prevenţie; 2) violenţa mediului din afara şcolii; 3) atitudinea şcolii şi a părinţilor, dar mai sunt şi altele. Prima cauză se referă la faptul că nu avem încă, din păcate, instrumente psihologice, standardizate pe populaţia românească, de depistare timpurie a tulburărilor de comportament. Nedepistate la timp, acestea se agravează şi se cronicizează. Statisticile oficiale arată, de pildă, că aproximativ 2- 6% din populaţia şcolară, la nivelul fiecărei ţări, suferă de sindromul tulburării de atenţie şi hiperactivitate. ADHD. La noi, se numea, adesea, sindromul copilului hiperactiv.
Tipul de copil care are dificultăţi de concentrare, nu persistă în sarcinile şcolare, este foarte activ, neastâmpărat şi are dificultăţi în înţelegerea şi respectarea regulilor. Fiind mai puţin atent şi mai activ, de regulă, este privit atât de colegi, cât şi de către profesori, ca fiind prost, ceea ce e incorect şi foarte dăunător pentru dezvoltarea copilului. Cea mai mare parte dintre cei cu delincvenţă juvenilă provine, potrivit studiilor, din partea celor care au ADHD, nedepistat la timp. Aceasta este o tulburare care afectează mult dezvoltarea personală.
- Deci, nu e vorba de un fond genetic.
- Nu, nu este vorba de asta. De regulă, majoritatea celor cu ADHD se diagnostichează pe la 6-7 ani, când copilul se confruntă cu mediul şcolar, care reclamă mai multă concentrare şi respectarea regulilor. Identificarea timpurie a copiilor din grupa de risc va permite administrarea unui tratament medicamentos sau psihologic adecvat.
- Părinţii pot face ceva? Este o problemă care ar trebui să îi preocupe pe părinţi?
- Părinţii pot face multe lucruri. Relativ recent, psihologul R. Barclay a pus la punct un program de intervenţie foarte riguros, în acest sens. Enumăr doar câteva sfaturi pentru părinţii cu copii hiperactivi: Spuneţi copilului ce doriţi să facă şi evitaţi să-i spuneţi ce să nu facă! Fiţi specific în legătură cu comportamentul pe care-l agreaţi, în loc să spuneţi „eşti băiat bun sau cuminte”. Modelaţi comportamentul pe care-l doriţi, în loc să aşteptaţi ca acesta să apară. Recompensaţi sau pedepsiţi imediat după apariţia unui comportament. Desigur, ar fi bine ca părinţii să se adreseze şi unui specialist, pentru o diagnoză cât mai precoce. Noi am început deja o serie de cercetări pentru construcţia unui instrument de screening şi probabil le vom finaliza la începutul anului viitor.
- Aşadar, în România nu facem încă astfel de investigaţii?
- Nu încă. Nu, la modul riguros, cu instrumente standardizate şi etalonate pe populaţia românească.
- Aceasta să fie principala sau prima dintre cauzele violenţei din şcoala românească?
- Nu este principala cauză, dar nedepistarea timpurie a problemelor de comportament face remedierea lor ulterioară tot mai dificilă.
Un alt fapt, care induce agresivitate în şcoală, cred că este chiar modul în care e organizată şcoala în acest moment. Programul şcolii nu se mai suprapune cu programul de muncă al părinţilor. Şcoala, de regulă, durează de la ora 8 până la ora 13 sau 14, iar programul de muncă al părinţilor durează de la ora 8 până la ora 17-18 şi atunci apare un interval de timp în care copilul iese de sub supravegherea şcolii, nu intră încă sub supravegherea părinţilor şi cade sub influenţa străzii. Aceasta este una dintre zonele care generează agresivitate, care după aceea se proiectează în şcoală. Este o agresivitate ce nu se creează în şcoală, dar se manifestă în şcoală.
- De ce în şcoală?
- Se manifestă peste tot, dar şi în şcoală. Mulţi copii vor să facă pe grozavii în faţa colegilor lor.
- Avem din ce în ce mai multe acte de indisciplină şi de violenţă chiar, în şcoală, bătăi cumplite. Aceste fapte se produc numai pentru că ei doresc să se impună într-un colectiv? Poate să fie vorba şi de frustrări ale copiilor?
- Este şi foarte multă violenţă în mediu, trebuie să recunoaştem acest lucru şi de aceasta nu e responsabilă şcoala. Pe vremea comuniştilor, totul era controlat, era mult mai puţină violenţă în media şi pe străzi; acum, printre altele, mediul este mult mai saturat în violenţă: de limbaj, de atitudine, de expresie, de comportament. Să ne uităm numai la politicieni şi repede ne copleşeşte violenţa lor verbală şi agresivitatea atitudinilor. Un mediu mult mai saturat în violenţă îşi pune, inevitabil, amprenta şi pe comportamentul elevilor.
- Ce ar putea să facă şcoala?
- Şcoala ar putea să-şi extindă programul după orele de curs, astfel încât să ofere şi securitate copiilor, care şi-ar putea astfel desfăşura activităţile recreative într-un mediu mai protejat. Un program prelungit de şcoală, nu neapărat de lecţii, ci de sport, activităţi sociale, de voluntariat, culturale, ceea ce se numeşte educaţie nonformală. Avantajul mare va fi că elevii rămân sub supravegherea profesorilor. Pot să-şi facă şi lecţiile la şcoală. Lecţiile trebuie însă învăţate, în primul rând, în ora în care sunt predate.
Noi încă suntem prizonierii unui model foarte păgubos: la şcoală se predă şi acasă se învaţă. E un model greşit, care arată că şcoala noastră e încă centrată pe predare, nu pe învăţare. O altă opţiune este de a implica mai mult elevii în activităţi sociale. Actualmente există o foarte slabă motivaţie pentru activitatea civică, implicarea în activităţi de asistenţă socială, în activităţi caritabile.
- Nu înlocuieşte telefonul supravegherea din partea părinţilor?
- Până ajunge telefonul să fie şi video… Iar aici nu e vorba numai de supraveghere, ci, în primul rând, de învăţare. Pe de altă parte, este clar că nu numai şcoala este cea care trebuie să rezolve problema violenţei şcolare. Şcoala nu este o instituţie care să ia în spinare şi să rezolve toate problemele pe care le creează restul societăţii. Nu e corect să punem pe umerii şcolii problemele create de toate celelalte medii sociale. Fiecare instituţie, fiecare mediu are o responsabilitate în combaterea violenţei şi ar fi bine să o ia în serios, în loc să arate mereu cu degetul către şcoală.
Ne trebuie o mai mare responsabilitate din partea părinţilor şi eu revin la o chestiune spusă mai demult, cred că trebuie mers pe ideea unui contract tripartit, între şcoală, părinţi şi copil, care să stabilească foarte clar, drepturi şi obligaţii. Lucrul acesta este posibil, mai ales la liceu, în condiţiile în care liceele se vor diferenţia pentru că îşi vor face admiterea în mod autonom. Un liceu bun îţi poate impune şi reguli severe. Îl poate pune pe părintele respectiv să semneze, alături de copil.
- Sunteţi adeptul uniformei?
- Cred că trebuie un semn clar, ce să arate că aparţii şcolii respective.
- Bun, ce ne facem cu cei mici? Îndată ce sună clopoţelul de ieşire, profesorii nu mai au nicio autoritate.
- Aici, nu trebuie să sperăm că vom eradica complet fenomenul violenţă din şcoală, acesta este imposibil. Acum apare un alt fenomen, care deja a început să devină un fenomen social: efectele psihologice resimţite de copiii cu părinţii plecaţi la muncă în străinatate. Tristeţile lor nu mai sunt tristeţi – sunt depresii, sunt tulburări de comportament, de ataşament. Prea mulţi ani au interacţionat cu părinţii lor numai prin telefon, iar efectele se simt şi sunt grave... Noi am propus Autorităţii Naţionale de Protecţia Copilului să facem un program, care însemna o cercetare pe grupul acesta, şi calibrarea unor măsuri de intervenţie la nivel procedural, adică ce trebuie să facă cei care sunt cu aceşti copii. Din păcate, ANPC nu şi-a arătat interesul, iar noi am trecut la o altă temă de cercetare.
- Să vorbim despre o altă problemă apărută anul acesta: cazurile de suicid în rândul elevilor. În ultimele săptămâni de şcoală cred că au fost cel puţin 5 cazuri de suicid. Ce se întâmplă cu aceşti adolescenţi?
- Adolescenţii sunt un grup de risc. La nici o vârstă nu e atât de mare diferenţa dintre ce eşti şi ce vrei să fii, ca la adolescenţă. De aici marile drame. În cazul adolescenţilor de la noi se mai adaugă încă un lucru: e o generaţie, care a crescut fără repere morale riguroase. Nu din vina lor, din vina istoriei, dacă putem spune aşa ceva. Părinţii lor aveau nişte repere valorice, date de educaţia comunistă: să-ţi faci datoria, să fii modest, cinstit, să munceşti din greu, să asculţi de autorităţi şi să le respecţi etc. A venit 1989 şi aceiaşi părinţi au văzut că din economiile lor de muncitori cinstiţi s-a ales praful, că alţii care nu ascultau nici de autorităţile statului, nici nu-şi faceau datoria au devenit prosperi, că tupeismul e mai rentabil decât modestia. Copiii au crescut lângă nişte părinţi care nu mai ştiau ce să le spună, ei înşişi fiind într-o tulburare valorică.
- De ce nu este şcoala cea care să dea reperele valorice?
- Nu cred că este doar de datoria şcolii. Mai degrabă, este de datoria părinţilor, pentru că şcoala este inevitabil centrată prioritar pe oferta de cunoştinţe, abia apoi pe oferta de valori. La modul real, şcoala, care are obiecte de studiu, de genul matematică, fizică, chimie, biologie, informatică, în primul rând oferă cunoştinţe şi deprinderi şi de-abia în al doilea rând poate să ofere valori.
- Are o mare aderenţă, în rândul tinerilor, sinuciderea din dragoste. Avem şi noi cazurile noastre. În cazul lui Bogdan, clasa întreagă a mers la cimitir, au dezvoltat un adevărat cult pentru această iubire tristă.
- Iubirea este principala experienţă emoţională a unui adolescent. Reuşitele şi eşecurile sunt trăite cu maximă intensitate, într-o logică exclusivistă, de tipul totul sau nimic. Colegii băiatului s-au identificat cu el. În adolescenţă, te influenţează mult mai mult grupul tău de vârstă decât familia sau şcoala. Grupul este principala sursă de construcţie a identităţii proprii.
- Sunt părinţii obligaţi să controleze grupul căruia aparţine copilul?
- Da. E foarte important ca adolescentul să facă parte din grupuri constructive: care fac sport, care oferă ajutor sau activează pentru o cauză bună. Trebuie însă şi să comunice adecvat. Adolescentul este un om cu două feţe, un fel de Ianus. El este, pe de-o parte, un copil cu toate dependenţele unui copil, dar, pe de altă parte, aspiră să devină adult. Cel mai bine e să comunici cu adultul din el, către care el aspiră, decât cu copilul din el, pe care el vrea să-l reprime. Marea greşeală a părinţilor este că ei continuă să-şi trateze adolescentul ca pe un copil...
Interviu realizat de Melania Mandas Vergu
Sursa http://www.gandul.info/educatie/agresivitatea-elevilor-indusa-modul-e-organizata-scoala.html?3934;866936
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu